Știri
Știri din categoria Știință
AstraZeneca intră mai agresiv pe piața tratamentelor antiobezitate cu o pastilă care, în studii, a dus la scăderi de până la 11,8% din greutate în 36 de săptămâni, potrivit Biziday. Rezultatele vin într-un moment în care competiția dintre marile companii farmaceutice se intensifică, iar diferențele de eficacitate și tolerabilitate pot cântări decisiv în aprobările viitoare și în adoptarea pe scară largă.
Medicamentul experimental se numește Elecoglipron și a fost prezentat la reuniunea anuală a American Diabetes Association, desfășurată la New Orleans. Într-un studiu de fază intermediară, pacienții care au primit doza de 75 mg au pierdut în medie 10,5% din greutatea corporală după 26 de săptămâni, iar după 36 de săptămâni scăderea medie a ajuns la 11,8%. În grupul placebo, reducerea a fost de 0,6%.
Studiul a inclus 310 adulți supraponderali sau obezi, cu cel puțin o afecțiune asociată excesului de greutate. Un rezultat important pentru evaluarea clinică: aproape 89% dintre participanții tratați cu cea mai mare doză au slăbit cel puțin 5% din greutatea inițială, unul dintre obiectivele principale ale studiului.
Pentru o doză mai mică (50 mg), scăderea în greutate a fost:
Biziday notează că rezultatele sunt apropiate de cele obținute de pastila experimentală Wegovy (Novo Nordisk), care a dus la o pierdere în greutate de 14%, și de medicamentul Foundayo (Eli Lilly), care a redus greutatea cu 12% în studii clinice avansate.
În paralel, sunt menționate și alte evoluții din industrie: Pfizer a comunicat rezultate promițătoare pentru un tratament injectabil cu administrare săptămânală sau lunară și se așteaptă să finalizeze mai multe teste anul viitor, cu prime aprobări de reglementare estimate până în prima jumătate a lui 2028. Roche a raportat, într-un studiu de fază intermediară, o pierdere medie de 22,7% după 48 de săptămâni pentru un tratament injectabil.
AstraZeneca spune că va trece Elecoglipron în faza a treia de testare, unde va fi evaluat atât la pacienți cu obezitate, cât și la cei cu sau fără diabet de tip 2. Compania intenționează să analizeze medicamentul atât ca monoterapie, cât și în combinație cu un medicament pentru diabet de tip 2.
În studiu, cele mai frecvente reacții adverse asociate dozei de 75 mg au fost:
AstraZeneca afirmă, totuși, că rata de întrerupere a tratamentului a fost redusă.
Recomandate
O analiză chimică a confirmat că un lichid vechi de 2.300 de ani este bere , după ce arheologii au găsit mai mulți litri într-un recipient de bronz dintr-un mormânt din secolul al IV-lea î.Hr., în apropiere de Marele Zid Chinezesc , potrivit Mediafax . Descoperirea contează mai ales prin ce arată despre nivelul tehnic al fabricării și conservării berii în China antică, pe baza unor metode moderne de laborator. Recipientul a fost găsit într-un cimitir din apropierea orașului Guyuan , în provincia Ningxia. În interior, cercetătorii au identificat 3,7 litri dintr-un lichid care „seamănă cu berea”, iar situl este datat în perioada Statelor Combatante (445–221 î.Hr.). Ce au găsit cercetătorii în lichid Analizele au identificat: 23 de clase de compuși organici, inclusiv aminoacizi, acizi grași și carbohidrați; 8.571 de celule de drojdie; urme de mei, grâu și orz, elemente care au confirmat că este bere, nu o băutură pe bază de fructe. Băutura este datată între 547 și 221 î.Hr., iar cercetătorii consideră că indică un proces de fabricare „rafinat și sofisticat” pentru epocă. De ce s-a păstrat: o tehnică de sigilare în două straturi Descoperirea a scos la iveală și o metodă de conservare: interiorul gâtului recipientului era sigilat cu o pânză, peste care era adăugat un amestec de nămol și compuși organici, formând un strat dublu protector. În China antică, astfel de băuturi fermentate erau depuse în morminte ca ofrande, fiind asociate cu ritualuri funerare și credința că pot facilita comunicarea cu lumea spiritelor. Ce gust ar avea berea veche de 2.300 de ani Gustul nu ar semăna cu cel al berii moderne, potrivit sursei. Studiul indică niveluri ridicate de acid lactic, oxalic și tartric, care sugerează un gust acru. Rămâne însă neclar dacă aceste arome provin din compoziția inițială a băuturii sau sunt rezultatul învechirii extreme. Mediafax notează că lichidul pare albastru-verzui și fără miros, informație atribuită site-ului IFL Science, citat de sursă. [...]
Clonarea cailor de elită începe să influențeze direct competițiile și piața ecvestră , pe măsură ce tot mai multe exemplare clonate și descendenții lor ajung în concursuri de top, cu efecte atât asupra valorii comerciale a cailor, cât și asupra regulilor jocului, potrivit Adevărul . Tehnologia, prezentată ca o trecere de la selecția tradițională a liniilor genetice la „reproducerea” unor campioni, a depășit faza de curiozitate științifică și a intrat în zona de performanță. Publicația notează, citând The Wall Street Journal, că specialiștii discută dacă clonarea va deveni viitorul sportului ecvestru sau dacă riscă să afecteze evoluția genetică naturală. De la experiment la bani: clone vândute la prețuri de top Un exemplu timpuriu este Adolfo Cambiaso, jucător argentinian de polo, care din anii 2000 a creat clone ale celor mai valoroși cai ai săi și a continuat să câștige competiții importante cu acestea. În 2010, o clonă a iepei sale Cuartetera a fost vândută la licitație pentru 800.000 de dolari (aprox. 3,7 milioane lei), sumă considerată foarte mare pentru un cal de polo la acel moment. Succesul a atras interesul industriei, iar clonarea a început să fie folosită și în alte discipline ecvestre. Clonele intră în competiții majore, iar asemănările nu sunt doar „de aspect” La finalul lui 2024, la Campionatul Mondial de eventing pentru cai de șapte ani, au concurat Chilli Morning IV și Chilli Morning II, ambele clone ale armăsarului Chilli Morning, unul dintre cei mai de succes cai de concurs din istoria Marii Britanii. Călăreața Julia Krajewski, care a concurat atât împotriva originalului, cât și cu una dintre clone, a descris similitudini care depășesc fizicul: „Au aceleași puncte forte, aceleași slăbiciuni și chiar aceleași ciudățenii de comportament.” Dispută în industrie: conservare genetică vs. risc de uniformizare Chiar dacă numărul clonelor produse anual rămâne mic față de creșterea tradițională, vizibilitatea lor în competițiile de top crește, iar taberele sunt împărțite: susținătorii văd clonarea ca pe o metodă de a conserva linii genetice valoroase care altfel s-ar pierde; criticii avertizează că folosirea excesivă ar putea reduce diversitatea genetică și ar limita apariția unor noi campioni. Joris de Brabander, crescător european, este citat cu o poziție tranșantă: „Nu cred că aduc ceva nou în reproducție. Există suficienți cai valoroși fără să fie nevoie de clone.” Reguli: de la interdicție la acceptare, pe ideea că genetica nu e totul Controversa a ajuns și la nivelul Federației Internaționale Ecvestre, care a interzis participarea clonelor în 2007, dar și-a schimbat poziția după cinci ani. Concluzia experților a fost că performanța nu depinde doar de genetică, ci și de antrenament, alimentație, mediu, experiență și relația cu călărețul, astfel că o clonă nu ar avea automat un avantaj competitiv. Următorul prag: editarea genetică și costul „industrializării” performanței Dacă clonarea este deja disputată, următorul pas ridică miza: compania argentiniană Kheiron Biotech a anunțat că a produs în 2024 primii cai modificați genetic cu tehnologia CRISPR (o metodă de „editare” a ADN-ului). Potrivit informațiilor din articol, animalele sunt clone ale unei iepe celebre de polo, iar cercetătorii au intervenit asupra unei gene implicate în dezvoltarea masei musculare, cu obiectivul de a obține cai mai rapizi și mai puternici. Compania indică un cost de aproximativ 40.000 de dolari (aprox. 184.000 lei) pentru o clonă ecvină, un reper care sugerează că accesul la astfel de tehnologii poate deveni, treptat, o decizie economică pentru proprietari și crescători, nu doar una de laborator. În acest context, dezbaterea se mută dinspre „este clonarea acceptabilă?” către „cât de departe poate merge intervenția biotehnologică în sport”, pe măsură ce se trece de la clonare la modificare genetică. [...]
Rusia a fixat la circa 2 miliarde de ruble prețul unui loc pentru turiștii spațiali către Stația Spațială Internațională , însă zborul cu capsula Soyuz nu poate fi operat ca o „excursie” comercială obișnuită: este obligatorie prezența a doi profesioniști (cosmonauți antrenați) care să însoțească turistul, potrivit IT Home . Condiția ridică direct costul și limitează drastic numărul potențialilor clienți, într-o piață oricum de nișă. Declarația îi aparține directorului general al corporației spațiale de stat Roscosmos , Dmitri Bakanov , făcută pe 4 iunie, în marja Forumului Economic Internațional de la Sankt Petersburg. Acesta a explicat că „racheta se împarte după numărul de participanți” și că nu pot fi trimiși „amatori” fără echipaj profesionist, motiv pentru care prețul ajunge la aproximativ 2 miliarde de ruble. De ce contează: turismul orbital rămâne scump și greu de scalat Obligația de a aloca doi cosmonauți pentru fiecare turist înseamnă că modelul de business nu se reduce la vânzarea unui simplu „bilet”, ci implică resurse umane rare, pregătire și constrângeri de siguranță. În aceste condiții, chiar dacă există cerere, capacitatea de a crește volumul zborurilor rămâne limitată, iar costul per client rămâne ridicat. Publicația notează că, din cauza costurilor mari, numărul celor dispuși să plătească din buzunar pentru a ajunge pe orbită joasă este în continuare foarte mic la nivel global. Prețul a scăzut față de 2019 IT Home indică și un reper istoric: în decembrie 2019, pentru Soyuz-MS, tariful pentru un turist spațial era de 2,5 miliarde de ruble. Nivelul actual, de circa 2 miliarde de ruble, reprezintă o reducere față de acel moment. Orbital vs. suborbital: diferențe de cost și experiență Zborul Soyuz este unul orbital, la aproximativ 400 km altitudine, iar turistul poate rămâne în Stația Spațială Internațională de la câteva zile până la peste o săptămână. Aceasta este o categorie diferită de zborurile suborbitale, care trec doar de linia Kármán și oferă câteva minute de imponderabilitate, cu cerințe tehnice și costuri operaționale mai mici. Ca puncte de comparație menționate în material: SpaceX: călătorie orbitală, „preț pe persoană” de 55 milioane dolari (aprox. 253 milioane lei). Virgin Galactic: zbor suborbital, circa 750.000 dolari (aprox. 3,45 milioane lei). Blue Origin: zbor suborbital (program oprit), prețuri variabile, în general 2,5–4 milioane dolari (aprox. 11,5–18,4 milioane lei); în 2021, un preț de 28 milioane dolari (aprox. 129 milioane lei). În lipsa unor schimbări majore de cost sau de organizare a misiunilor, condiția impusă de Roscosmos – doi profesioniști pentru fiecare turist – sugerează că turismul orbital cu Soyuz va rămâne un produs exclusivist, cu volum mic și bariere operaționale ridicate. [...]
NASA a activat pentru scurt timp proceduri rare de „adăpostire în siguranță” pe ISS , după ce o scurgere de aer din modulul rusesc „Zvezda” s-a agravat, iar cinci astronauți au fost trimiși în capsula Crew Dragon , pregătiți pentru o eventuală evacuare, potrivit Agerpres . Instrucțiunile au fost transmise vineri, la ora 13:04 GMT (16:04, ora României), când cei patru membri ai misiunii Crew-12 (doi astronauți americani, o astronaută franceză și un cosmonaut rus), împreună cu încă un astronaut american, au intrat în capsula SpaceX andocată la stație și au îmbrăcat costumele spațiale, a declarat purtătoarea de cuvânt a NASA, Bethany Stevens. Ordinul a fost revocat după aproximativ două ore, iar echipajului i s-a cerut să reia activitățile planificate, după ce Roscosmos a oprit temporar lucrările de reparație în interiorul modulului „Zvezda”, în timp ce partea americană și cea rusă reevaluează rata scurgerii. Într-un mesaj pe X, Bethany Stevens a transmis că NASA vrea să lucreze „colaborativ” cu Roscosmos pentru remedierea scurgerilor. De ce a intervenit NASA: scurgerea s-a dublat și au apărut divergențe privind reparația Conform unui oficial NASA citat în material, scurgerea s-a amplificat vineri de la 0,37 metri cubi pe zi la 0,74 metri cubi pe zi. În paralel, doi cosmonauți ruși au folosit un fierăstrău pentru a pătrunde într-o zonă din care credeau că pot ajunge la „crăpătura” prin care se pierde aer; oficialii NASA nu au fost de acord cu această metodă, iar centrul de control din Houston a ordonat procedurile de adăpostire. Roscosmos a anunțat că a detectat două scurgeri la bordul ISS, dar a susținut că nu există o amenințare imediată pentru echipaj. Agenția rusă a precizat că prima scurgere a fost reparată cu un compus ermetic și că se fac pregătiri pentru sigilarea celei de-a doua, aflată în partea conică a compartimentului camerei de tranziție a modulului „Zvezda”. Potrivit Roscosmos, presiunea la bord este stabilă și menținută la nivelul calculat. Context operațional: procedură rară, fără evacuări în 27 de ani ISS găzduiește în prezent șapte astronauți, din două echipaje. Pe lângă Crew-12, la bord se află un astronaut american și doi cosmonauți ruși sosiți în noiembrie 2025; cei doi cosmonauți nu au participat la procedurile de adăpostire. Ordinele de „adăpostire în siguranță” sunt rare pe ISS și au mai fost declanșate în ultimii ani de riscul unor coliziuni cu resturi spațiale sau de modificări ale ratelor de scurgere. Stația nu a fost evacuată niciodată în cei 27 de ani de funcționare, potrivit informațiilor din material. [...]
Organizația Meteorologică Mondială estimează o probabilitate de 80% ca El Niño să se formeze până în septembrie , ceea ce ridică riscul de temperaturi neobișnuit de mari, ploi extreme și episoade de secetă în următoarele luni, potrivit Biziday . Conform datelor prezentate de OMM, șansele ca fenomenul să se instaleze între iunie și august sunt de 80%, iar probabilitatea urcă la 90% pentru formarea până în noiembrie. În plus, intensitatea ar urma să fie cel puțin moderată, posibil până la puternică, în clasificarea oficială a OMM. De ce contează: El Niño poate amplifica încălzirea globală și extremele meteo Secretarul general al ONU, António Guterres , a cerut ca situația să fie tratată ca o „urgență climatică”. În declarația citată, el a avertizat că efectele vor fi mai dure într-o lume deja încălzită: „Fenomenul El Niño va pune paie pe focul unei lumi care se încălzește. Impactul va lovi și mai puternic, va ajunge și mai departe și va traversa granițele cu o viteză devastatoare.” Pentru următoarele trei luni, OMM anticipează temperaturi neobișnuit de ridicate în aproape toată lumea și avertizează asupra unei probabilități mai mari de ploi extreme și secetă. Avertismentul vine după ce Europa s-a confruntat deja în luna mai cu temperaturi record. Ce este El Niño și ce indică măsurătorile recente El Niño apare o dată la câțiva ani și durează, de regulă, între nouă și doisprezece luni. Fenomenul este legat de slăbirea (sau schimbarea direcției) vânturilor care împing apele calde spre vest, ceea ce permite încălzirea apelor de suprafață în estul Pacificului. OMM precizează că temperaturile la suprafața mării în anumite zone de referință din Pacific se apropie de pragurile El Niño, pe baza observațiilor din intervalul de la sfârșitul lunii aprilie până la mijlocul lunii mai, pe fondul temperaturilor neobișnuit de ridicate la nivel global. Context: precedentul din 2023–2024 și tiparele regionale Ultimul episod El Niño (2023–2024) a fost unul dintre cele mai puternice cinci înregistrate și a contribuit la faptul că anul 2024 a fost extrem de cald, cu multiple recorduri globale de temperatură. Deși fiecare eveniment are particularități, experții asociază frecvent El Niño cu: ploi mai puternice în părți din America de Sud, sudul SUA, Cornul Africii și Asia Centrală; secetă în America Centrală, nordul Americii de Sud, Caraibe, Australia, Indonezia și părți din Asia de Sud; un potențial de alimentare a uraganelor în centrul și estul Pacificului, dar și de reducere a formării lor în bazinul Atlanticului. Materialul citează informații preluate de The Guardian și Reuters. [...]
O explicație „naturală” pentru disparițiile din Triunghiul Bermudelor ar putea ține de busole dereglate de magnetit , un mineral foarte magnetic identificat în rocile din zonă, potrivit Libertatea . Ipoteza mută discuția din registrul legendelor către un posibil risc operațional: erori de navigație generate de anomalii locale ale câmpului magnetic. Triunghiul Bermudelor este descris ca o zonă aproximativ triunghiulară din Atlantic, între Insulele Bermude, Puerto Rico și Fort Lauderdale (Florida), cu o suprafață de circa 1,2 milioane km². De-a lungul timpului, regiunea a fost asociată cu dispariții de nave și aeronave și cu teorii care merg până la fenomene paranormale. Ce susține ipoteza cu „rocile magnetice” Explicația este prezentată într-un documentar difuzat de postul britanic Channel 5, „Secrets of the Bermuda Triangle”, menționat în material ca fiind citat de Daily Star . În documentar, Nick Hutchings, prospector de minerale, spune că ar fi găsit magnetit în mostre de rocă prelevate din zonă. Magnetitul este descris drept „cel mai magnetic material natural de pe Pământ”. Într-o demonstrație prezentată în documentar, Hutchings arată cum un ac de busolă trecut deasupra unei bucăți de rocă se mișcă haotic, ceea ce ar indica influența unui câmp magnetic local. De ce contează: impact asupra navigației, nu „mister” Miza practică a ipotezei este că astfel de roci ar putea deruta instrumentele de navigație ale navelor care trec prin zonă, crescând riscul de erori de orientare, mai ales în condiții dificile pe mare. Materialul punctează și dimensiunea istorică a problemei, printr-o observație despre cât de greu ar fi fost pentru marinarii din vechime să navigheze în apropiere de Bermuda. În același context, este amintit cazul navei americane de transport SS Cotopaxi , dispărută în decembrie 1925; epava a fost identificată oficial în 2020, ceea ce a închis acel episod, dar nu și discuția mai largă despre cauzele unor dispariții atribuite Triunghiului Bermudelor. Limitări ale informației Articolul prezintă ipoteza ca explicație posibilă și o leagă de un documentar TV și de observațiile unui prospector de minerale. În lipsa unor detalii suplimentare despre o cercetare publicată și evaluată științific (care nu apar în sursă), concluzia rămâne una de tip „plauzibil”, nu o confirmare definitivă. [...]
