Turcia își consolidează rolul de „furnizor de securitate” în regiune, iar pentru România asta înseamnă un partener-cheie la Marea Neagră într-un moment în care SUA își pot reduce implicarea în securitatea Europei, iar europenii sunt împinși să cheltuiască mai mult pentru apărare, potrivit unei analize prezentate de Digi24, pe baza unui interviu cu profesorul Hüseyin Bağcı, co-fondator al Ankara Global Advisory Group.

În această arhitectură de securitate în schimbare, Ankara își joacă simultan mai multe cărți: rămâne aliat NATO, negociază cu Uniunea Europeană, menține canale deschise cu Rusia și își folosește tot mai mult industria de apărare ca instrument de influență. Pentru București, miza este practică: accesul și echilibrul de putere la Marea Neagră, cooperarea în cadrul NATO și proiecte comune precum deminarea.

De ce contează pentru România: Marea Neagră și „cheile” strâmtorilor

Bağcı susține că, „pentru prima dată din 1774”, Marea Neagră „nu mai este un lac rusesc”, în condițiile în care Turcia controlează strâmtorile Bosfor și Dardanele prin Convenția de la Montreux (1936). În logica sa, acest control oferă Ankarei un avantaj strategic direct asupra accesului naval în Marea Neagră.

În același context, jurnalista Cristina Cileacu ridică problema redeschiderii strâmtorilor pentru navele de război rusești după încheierea războiului, iar Bağcı descrie rolul Turciei drept unul de „control al ușii” de intrare/ieșire, cu efect asupra echilibrului regional.

„Zero probleme” cu România și spațiu de cooperare în NATO

În interviu, Bağcı afirmă că România este „una dintre puținele țări” cu care Turcia are „zero probleme” și leagă această relație de apartenența României la NATO. În opinia sa, cadrul aliat creează „mai multe oportunități de cooperare decât oricând”, inclusiv pe dimensiunea de securitate regională.

Discuția revine și la cooperarea dintre România, Turcia și Bulgaria privind deminarea Mării Negre, văzută ca parte a vecinătății NATO în raport cu Rusia.

Turcia între Occident și Rusia: avantaj geopolitic și geoeconomic

Bağcı descrie politica externă a Turciei ca un „echilibru al puterii”, cu ambiția de a-și construi imaginea unei țări „furnizoare de securitate”. El punctează că Turcia:

• face parte din NATO și negociază cu Uniunea Europeană;
• nu recunoaște anexarea Crimeei și nu acceptă intervenția Rusiei în Ucraina;
• nu aplică sancțiunile economice împotriva Rusiei, tocmai pentru că nu este stat membru UE, ceea ce numește un avantaj „geopolitic și geoeconomic”.

Totodată, Bağcı afirmă că Turcia vinde drone Ucrainei și că industria sa de apărare a devenit un atu, inclusiv prin livrări de drone, muniție și alte tipuri de armament către țări baltice și din Europa Centrală și de Est.

Presiunea pe bugetele europene: de la 2% la 5% pentru apărare

În discuția despre „NATO 3.0”, Bağcı avansează ideea că statele europene ar urma să își crească cheltuielile de apărare „de la 2% la 5% în următorii ani” și menționează „peste un trilion de dolari pentru următorii doi ani”, în contextul în care Europa își asumă mai mult din povara securității, iar SUA ar reduce treptat prezența.

În lectura sa, consecința economică este directă: „buzunarele țărilor europene vor fi mai goale”, pe măsură ce finanțarea apărării crește.

Ce urmează: mai multă securitate regională, dar și mai multă presiune financiară

Interviul conturează o dublă tendință: pe de o parte, întărirea rolului Turciei în Marea Neagră și în arhitectura europeană de securitate; pe de altă parte, o perioadă în care statele europene, inclusiv cele de pe flancul estic, vor fi împinse să aloce mai multe resurse pentru apărare. În acest tablou, relația București–Ankara apare ca un canal de cooperare cu relevanță operațională la Marea Neagră și în cadrul NATO, fără ca materialul să detalieze pași concreți suplimentari dincolo de proiectele deja menționate.