China a arătat în criza din Iran că poate influența prețul petrolului ca un „OPEC al importatorilor”, folosindu-și rapid importurile, stocurile și consumul intern pentru a amortiza un șoc major de aprovizionare, potrivit unei analize prezentate de Digi24, pe baza The Economist.

Războiul din Iran a blocat traversarea Strâmtorii Ormuz și a scos din piață 14 milioane de barili pe zi, însă prețul petrolului nu a urcat la 150 de dolari pe baril, nivel anticipat de unii analiști la începutul conflictului. Pe lângă redirecționarea a 5 milioane de barili pe zi prin oleoducte care ocolesc strâmtoarea (din Abu Dhabi și Riad) și accesarea a 2 milioane de barili pe zi din stocurile de urgență ale SUA și Japoniei, un rol decisiv l-a avut Beijingul.

Între februarie și iunie, China și-a redus importurile de țiței la jumătate, până la 5,5 milioane de barili pe zi, suficient – potrivit materialului – pentru a coborî cu 30 de dolari prețul barilului Brent. Spre deosebire de perioada pandemiei, când scăderea cererii globale a fost însoțită de recesiune, economia Chinei nu ar fi suferit un șoc comparabil, în pofida ajustării importurilor.

Cele trei pârghii: stocuri, exporturi, cerere internă

Analiza descrie trei instrumente prin care China poate „manipula” piața petrolului, într-un mod dificil de replicat de către importatori mai fragmentați și mai puțin coordonați.

• Stocurile naționale de petrol. În cele 12 luni dinainte de începutul lui 2026, China și-a majorat stocurile cu 200 de milioane de barili, peste aproximativ un miliard de barili existenți deja. Comercianți de petrol citați în material susțin că aceste achiziții au adăugat între 10 și 20 de dolari la prețul global al barilului înainte de izbucnirea războiului. După finalul livrărilor din aprilie, China a început să scoată petrol din rezerve: până în iulie, stocurile ar fi scăzut cu 70 de milioane de barili, potrivit firmei Vortexa. În total, ar fi accesat aproximativ 150 de milioane de barili în trei luni, adică circa 1,5 milioane de barili pe zi. Publicația notează că Beijingul ar putea continua încă patru luni înainte ca nivelurile să devină îngrijorătoare.
• Restricții la exportul de produse rafinate. Fiind a doua țară din lume ca și capacitate de rafinare, China furnizează combustibili în Asia. În martie, guvernul ar fi cerut rafinăriilor să nu mai semneze contracte noi de export și să anuleze unele deja convenite. Exporturile de produse rafinate au scăzut cu aproape jumătate, la 430.000 de barili pe zi între februarie și aprilie, inclusiv 180.000 de barili pe zi de combustibil pentru avioane. Efectul descris: reducerea consumului de țiței al rafinăriilor cu 1,2–1,8 milioane de barili pe zi.
• Reducerea cererii interne. În iunie, rafinăriile chineze ar fi procesat cu 2,7 milioane de barili pe zi mai puțin decât cu un an înainte. Producția de benzină, motorină și kerosen ar fi scăzut, iar consumul de benzină și kerosen în primele luni ale războiului ar fi fost cu 10% mai mic față de aceeași perioadă a anului anterior, pe fondul unor schimbări de comportament (mai mult transport public, biciclete, taxiuri electrice) și al amânării unor lucrări de infrastructură pentru a economisi motorină.

De ce contează: o putere de piață care se mișcă mai repede decât OPEC+

Un element cheie este viteza deciziei. Spre deosebire de OPEC+, unde deciziile necesită acordul a 21 de țări, autoritățile de la Beijing pot acționa unilateral, la ordin politic, ceea ce îi permite Chinei să ajusteze rapid fluxurile comerciale și să influențeze prețurile.

În același timp, materialul subliniază limita acestui „model”: China nu poate menține pe termen lung importuri cu 5,5 milioane de barili pe zi mai mici. Concluzia este că războiul din Iran a demonstrat, însă, capacitatea Beijingului de a stabiliza piața pentru câteva luni – o schimbare relevantă pentru companii și state, deoarece mută o parte din „centrul de greutate” al pieței dinspre producători spre cel mai mare importator.