Apărare17 apr. 2026
Războiul din Iran evidențiază slăbiciunile forțelor armate britanice - presiuni asupra guvernului Starmer pentru creșterea bugetului de apărare
Războiul din Iran a expus limitele de reacție ale armatei britanice , amplificând presiunea politică asupra premierului Keir Starmer să accelereze investițiile în apărare, după ani de avertismente privind reducerea capacităților militare, potrivit The Jerusalem Post , care preia o analiză Reuters. Un episod invocat de publicație este atacul cu dronă asupra unei baze britanice din Cipru, la începutul conflictului din martie: Regatul Unit a avut nevoie de trei săptămâni pentru a trimite o navă de război în estul Mediteranei, în timp ce Franța, Grecia și Italia au dislocat nave în câteva zile. Întârzierea a alimentat criticile privind disponibilitatea flotei de suprafață. O capacitate mai mică, pe fondul tăierilor bugetare Analiza descrie o forță militară „aproape la jumătate” față de perioada Războiului Rece, iar armata terestră este la cel mai redus nivel din secolul al XIX-lea. Reducerile sunt puse în contextul scăderii cheltuielilor de apărare ca pondere în economie: de la circa 3,8% din PIB la începutul anilor ’90 la 2,3% în 2024. În plan politic, Starmer a susținut miercuri că guvernul său, aflat la putere de aproape doi ani, a inițiat „cea mai mare creștere susținută” a cheltuielilor militare de la Războiul Rece. În paralel, capacitățile diminuate au devenit și subiect de ironii la Washington: președintele SUA, Donald Trump, a catalogat cele două portavioane britanice drept „jucării”, iar secretarul apărării, Pete Hegseth, a ridiculizat „marea și rea Royal Navy”, potrivit materialului. Marina: flotă de suprafață redusă și presiune pe mentenanță Royal Navy are 38.000 de militari, două portavioane și un total de 13 distrugătoare și fregate. În 1991, avea aproximativ 62.000 de oameni, trei portavioane și circa 50 de distrugătoare și fregate. Nava HMS Dragon a ajuns în estul Mediteranei pe 23 martie. Comparativ, în războiul din Golf (1990–1991), marina britanică a trimis în regiune 21 de nave de suprafață și două submarine, plus 11 nave auxiliare (Royal Fleet Auxiliary). Totodată, până în decembrie 2025, Marea Britanie a avut timp de decenii o navă în Orientul Mijlociu, dar prezența s-a încheiat odată cu scoaterea din uz a HMS Lancaster în Bahrain, cu câteva săptămâni înainte de izbucnirea războiului din Iran. Analiza notează și constrângeri operaționale: fregatele îmbătrânite trebuie retrase înainte ca înlocuitoarele să fie disponibile, iar distrugătoarele sunt în lucrări de mentenanță. Un total de 13 fregate noi Type 26 și Type 31 ar urma să intre în serviciu în anii următori. În plus, marina este solicitată și de amenințările rusești mai aproape de casă, inclusiv misiuni recente de urmărire a submarinelor rusești în Atlanticul de Nord. O parte importantă a bugetului apărării merge către componenta nucleară: aproximativ o cincime este alocată submarinelor nucleare, inclusiv descurajării Trident (patru submarine din clasa Vanguard). Acestea ar urma să fie înlocuite cu clasa Dreadnought la începutul anilor 2030. Forțele aeriene și armata terestră: mai puține platforme, efective mai mici Royal Air Force are peste 150 de avioane de vânătoare în serviciu (aproximativ două treimi Eurofighter Typhoon, restul F‑35) și circa 31.000 de angajați permanenți. În 1991, RAF avea aproximativ 700 de avioane de luptă și circa 88.000 de oameni; în războiul din Golf a dislocat 157 de aeronave în regiune, inclusiv peste 80 de avioane de vânătoare. Înainte de războiul din Iran, Marea Britanie a trimis șase F‑35 în Cipru și patru Typhoon (Escadrila 12, unitate comună RAF–Qatar) în Qatar, apoi încă patru Typhoon la începutul lui martie, după începerea loviturilor SUA și Israelului asupra Iranului. Spre deosebire de 1990–1991, Londra nu este implicată direct în conflict, dar Starmer a permis misiuni „defensive” pentru protejarea rezidenților din regiune, inclusiv a cetățenilor britanici. Armata terestră are în prezent 74.000 de militari activi, față de 148.000 în 1991. Numărul tancurilor principale de luptă a scăzut de la circa 1.200 la finalul Războiului Rece la aproximativ 150 operaționale în prezent. De ce contează Dincolo de dezbaterea politică internă, episodul Cipru și comparațiile cu dislocările rapide ale altor state europene indică o problemă de capacitate și disponibilitate: Marea Britanie are platforme moderne pe hârtie (portavioane, F‑35), dar o masă critică mai mică de nave, aeronave și personal, ceea ce poate limita viteza și amploarea intervențiilor în crize regionale. În acest context, promisiunile de creștere a bugetului apărării vor fi judecate nu doar prin nivelul cheltuielilor, ci și prin ritmul în care se transformă în forțe efectiv utilizabile. [...]
