Știri
Știri din categoria Știință
O descoperire din Coreea de Sud sugerează că impacturile cu asteroizi pot crea „habitate” stabile pentru microbi timp de zeci de mii de ani, ceea ce schimbă perspectiva asupra rolului craterelor de impact în evoluția timpurie a vieții, potrivit Mediafax.
O echipă de cercetători a identificat sub un crater de asteroid urme ale unor comunități microbiene vechi de peste 20.000 de ani, în bazinul Jeokjung-Chogye din regiunea Hapcheon. Structura circulară a fost identificată recent drept crater de impact, format în urma căderii unui asteroid în urmă cu aproximativ 42.000 de ani, iar descoperirea este relatată de Science Alert, conform publicației.
Sub partea de nord-vest a craterului, geologii au găsit mai multe stromatolite – structuri stratificate create de microorganisme precum cianobacteriile, considerate unele dintre cele mai vechi dovezi ale vieții de pe Pământ. Interpretarea cercetătorilor este că aceste formațiuni s-au dezvoltat într-un mediu hidrotermal generat chiar de impactul asteroidului: energia coliziunii ar fi încălzit scoarța terestră și apa acumulată ulterior în crater, formând un lac fierbinte activ timp de zeci de mii de ani.
„Aceasta este prima dovadă complexă care sugerează că stromatolitele s-ar fi putut forma în lacuri hidrotermale create de impacturile cu asteroizi. Astfel de medii ar fi putut oferi condiții favorabile pentru ecosistemele microbiene timpurii”, a declarat geologul Jaesoo Lim, de la Institutul Coreean de Geoștiințe și Resurse Minerale (KIGAM).
Echipa a analizat compoziția chimică a stromatolitelor și a identificat urme de europiu, element considerat indicator al activității hidrotermale din trecut. Sedimentele au avut niveluri ridicate de calciu, calcit și sulf, asociate microorganismelor adaptate la medii fierbinți.
Datarea cu radiocarbon indică faptul că stromatolitele s-au format între aproximativ 23.400 și 14.600 de ani în urmă, ceea ce susține ideea că lacul hidrotermal creat după impact a persistat câteva zeci de milenii.
Concluzia prezentată este că ciocnirile cu asteroizi nu ar fi avut doar efecte distrugătoare asupra Pământului timpuriu, ci ar fi putut crea și medii favorabile apariției sau dezvoltării vieții. Autorii studiului avansează și ipoteza că, în perioada bombardamentului intens de acum aproximativ 4 miliarde de ani, planeta ar fi putut avea numeroase astfel de „refugii” temporare pentru microorganisme.
Cercetătorii mai susțin că aceste ecosisteme microbiene ar fi putut contribui inclusiv la apariția oxigenului în atmosfera timpurie a Pământului, în contextul în care organisme fotosintetice precum cianobacteriile sunt considerate esențiale în schimbarea compoziției atmosferei. Dacă ipoteza este corectă, impacturile ar fi putut crea mici „oaze de oxigen” în diverse regiuni ale Terrei timpurii, favorizând dezvoltarea vieții microbiene.
Recomandate
Un studiu chinezesc propune detonarea controlată a unei încărcături nucleare în interiorul unui asteroid ca soluție de ultimă instanță în scenarii cu timp foarte scurt de reacție, potrivit Washington Post . Miza practică a ideii este una operațională: dacă un obiect mare este descoperit cu doar zile sau săptămâni înainte de un posibil impact, metodele clasice de deviere ar putea să nu mai aibă timp să funcționeze. Concluziile apar într-un articol publicat în revista științifică Space: Science & Technology și se bazează pe simulări computerizate privind utilizarea „controlată” a unei încărcături nucleare. Autorii sunt cercetători din cadrul China Academy of Launch Vehicle Technology . Ce schimbă propunerea: explozie sub suprafață, nu lângă asteroid Conceptul diferă de scenariile discutate anterior prin faptul că presupune trimiterea unei nave spațiale care să foreze un crater adânc în asteroid. Încărcătura nucleară ar fi introdusă în cavitate și detonată sub suprafață, cu scopul de a crește eficiența transferului de energie și, implicit, a modificării traiectoriei. Cercetătorii au rulat simulări pentru explozii de intensități diferite și la adâncimi variate, luând în calcul și factori precum viteza de impact și caracteristicile vehiculului spațial. Rezultatele simulărilor: efectul depinde de dimensiune și adâncime Potrivit rezultatelor prezentate, o explozie echivalentă cu aproximativ 200 de bombe de tip Hiroshima ar putea distruge complet un asteroid cu diametrul de circa 100 de metri. În plus, simulările indică faptul că detonarea la aproximativ 30 de metri sub suprafață ar produce o modificare a vitezei de deplasare de aproape trei ori mai mare decât în cazul unei explozii realizate aproape de suprafață. Pentru un asteroid cu diametrul de aproximativ un kilometru, autorii susțin că detonarea într-un crater adânc de circa 20 de metri ar putea genera o modificare suficientă a traiectoriei pentru a îndepărta obiectul de direcția Pământului. De ce contează: scenariile „târzii” pot depăși soluțiile actuale Studiul pornește de la o problemă de bază în apărarea planetară: mulți asteroizi mari nu sunt încă identificați, iar în unele scenarii intervalul dintre descoperire și un posibil impact ar putea fi de doar câteva zile sau săptămâni. În astfel de condiții, autorii notează că metode precum misiunea DART a NASA (care în 2022 a demonstrat modificarea traiectoriei unui asteroid prin impactul controlat al unei sonde) ar putea fi insuficiente pentru obiecte foarte mari. Cercetătorii subliniază însă că rezultatele nu reprezintă un plan operațional și nu indică existența unui asteroid care să amenințe în prezent Pământul; scopul este furnizarea de date pentru dezvoltarea viitoarelor sisteme și proceduri de intervenție în scenarii extreme. România este menționată în contextul implicării, prin specialiști din programele Agenției Spațiale Europene (ESA), în proiecte de monitorizare a obiectelor din apropierea Pământului. [...]
O nouă tehnologie de desalinizare ar putea reduce costurile și impactul de mediu prin eliminarea saramurii lichide – deșeul concentrat de sare care, în mod obișnuit, ajunge înapoi în ocean – și prin evitarea aditivilor chimici folosiți la pretratarea apei, potrivit Science Daily . Miza este operațională și de reglementare: evacuarea saramurii este una dintre cele mai sensibile probleme pentru instalațiile de desalinizare, din cauza efectelor asupra ecosistemelor marine. În prezent, metodele dominante – osmoza inversă (filtrare prin membrane) și distilarea termică (separare prin încălzire) – pot consuma multă energie, cer tratamente înainte și după proces și produc saramură. Când aceasta este deversată în mare, poate crește salinitatea locală și reduce nivelul de oxigen, cu efecte negative asupra organismelor marine, notează publicația. Cum funcționează sistemul: panouri solare din „metal negru” cu suprafață autocurățabilă Echipa de la University of Rochester a dezvoltat un sistem de desalinizare solar-termică bazat pe panouri din „metal negru”, tratat cu lasere cu impulsuri ultrarapide (femtosecunde – o cvadrilionime de secundă). Tratamentul modifică suprafața metalului la nivel microscopic, astfel încât acesta: absoarbe aproape toată radiația solară incidentă, încălzind rapid pelicula de apă; devine „superhidrofil” (superwicking), adică apa se întinde repede pe suprafață, în loc să formeze picături. Panoul are o zonă activă (unde are loc evaporarea) și o zonă pasivă pe margini. Sărurile și mineralele rămase după evaporare nu se depun pe zona activă, ci sunt direcționate spre zona pasivă, reducând riscul de „înfundare” – una dintre problemele majore ale desalinizării solare. De ce contează apa de mare reală și rolul „efectului inelului de cafea” Cercetătorii arată că multe sisteme similare au performat bine în laborator folosind „apă de mare” artificială (apă + clorură de sodiu), unde cristalele rezultate sunt mai poroase și permit circulația apei. În apa de mare reală, însă, apar și alte substanțe dizolvate (magneziu, calciu etc.), care pot forma depuneri dure și dense, asemănătoare calcarului dintr-un duș sau ceainic, dar la o scară mult mai dificilă. Pentru a evita formarea unei cruste pe zona activă, echipa a proiectat microcanale care „împing” sărurile spre margini și a folosit „efectul inelului de cafea” – fenomenul prin care particulele dintr-o picătură se acumulează la periferie pe măsură ce apa se evaporă. Autorul principal, Chunlei Guo , explică principiul astfel: „Dacă verși cafea pe o suprafață, în cele din urmă apa se evaporă și rămâne un inel la marginea exterioară, care este concentrarea particulelor de cafea. Folosim același principiu pentru a avansa sărurile către regiunea pasivă.” Testele au fost făcute cu apă de mare reală colectată din Oceanele Pacific, Atlantic și Indian. În aceste experimente, suprafața s-a autocurățat în timp ce producea apă dulce, iar acumularea de minerale în zona pasivă nu a redus eficiența desalinizării, potrivit descrierii din articol. Din deșeu în resursă: săruri solide și recuperarea litiului Un element cu potențial economic este că sistemul nu produce saramură lichidă, ci extrage „aproape 100%” din sărurile dizolvate în formă solidă, care ar putea fi colectate ulterior. O parte ar putea fi folosită ca sare de masă, iar minerale mai valoroase ar putea fi recuperate separat. Într-un studiu conex, publicat în Journal of Materials Chemistry A, aceeași platformă de panouri a fost modificată pentru a separa litiul din amestecul de săruri, prin introducerea unor nanoparticule de titanat de hidrogen în microcanale, care izolează selectiv litiul. Folosind probe din Great Salt Lake, echipa a recuperat aproximativ 50% din litiul conținut în sărurile rămase după desalinizare. Ce urmează și care sunt limitele de acum Tehnologia este încă într-o fază incipientă: demonstrațiile au fost realizate ca „proof-of-concept” (dovadă de concept) pe dispozitive relativ mici. Guo susține că designul de bază este scalabil, însă articolul nu oferă un calendar sau estimări de cost pentru trecerea la instalații industriale. Dacă va putea fi extinsă la scară mare, abordarea ar putea ataca simultan două presiuni tot mai vizibile pentru operatorii de desalinizare: reducerea impactului evacuării deșeurilor saline și creșterea eficienței, cu posibilitatea de a transforma o parte din „deșeu” în materie primă recuperabilă. [...]
Anunțul SUA despre o armă pe orbită ridică miza securității sateliților , într-un moment în care marile puteri își testează tot mai des capacitățile de a se apropia, bruia sau scoate din funcțiune infrastructura spațială de care depind comunicațiile și operațiunile militare, potrivit Antena 3 , care citează BBC. Washingtonul a oferit puține detalii despre sistemul desfășurat. Troy Meink , secretarul Forțelor Aeriene, a spus că arma aflată „pe orbită” este necesară pentru protejarea forțelor americane împotriva acțiunilor inamice ostile, fără să precizeze capacitățile sau momentul plasării ei pe orbită. În context, analiza amintește că armatele avansate folosesc deja sateliți pentru comunicații securizate, recunoaștere, furnizarea de date de localizare pentru lovituri țintite și detectarea lansărilor de rachete. Pe măsură ce conflictele devin mai tehnologizate, analiștii se așteaptă la o utilizare mai intensă a echipamentelor militare în spațiu. Ce ar putea fi „arma” despre care au vorbit SUA Dr. Bleddyn Bowen ( Royal United Services Institute / Universitatea Durham) spune că poate doar să emită ipoteze privind arma anunțată de SUA, iar scenariul cel mai probabil ar fi unul „non-distructiv”, axat pe perturbarea funcționării sateliților. Ipotezele menționate: platformă de război electronic sau bruiaj radio , care ar putea perturba comunicațiile prin satelit; Bowen explică faptul că, dacă legăturile radio sunt întrerupte, satelitul devine „practic inutil”; satelit pentru inspecție de aproape și capturare , adică un aparat capabil să se apropie de alți sateliți pentru a-i verifica sau a interacționa cu ei. Bowen nu exclude însă existența unor arme „mai periculoase”, care ar putea produce deșeuri spațiale și distrugeri semnificative, dar consideră mai puțin probabil un „vehicul de distrugere cinetică” (un dispozitiv care lovește direct un satelit pentru a-l distruge). De ce contează: operațiunile RPO și riscul de escaladare Materialul descrie intensificarea manevrelor spațiale ale Rusiei și Chinei din ultimul deceniu, cunoscute ca operațiuni de întâlnire și proximitate (RPO) – zboruri foarte apropiate de sateliții occidentali. În teorie, astfel de sateliți manevrabili pot deveni „vânător-ucigaș”, fie prin coliziune, fie prin împingerea țintei în afara orbitei, potrivit dr. Rod Thornton (King’s College Londra), citat de BBC. Bowen adaugă că partea chineză a demonstrat capacități de „remorcare spațială”: un vehicul se poate apropia de un satelit, îl poate prinde și îl poate muta pe o altă orbită. Aceeași capacitate poate avea o utilizare pozitivă (îndepărtarea deșeurilor spațiale), dar și una ofensivă (scoaterea din uz a sateliților funcționali). Ce capacități sunt atribuite Rusiei Thornton susține că Rusia ar compensa lipsurile la capitolul armament spațial și sateliți prin rachete: sisteme lansate de la sol care pot lovi sateliți pe orbita joasă a Pământului și rachete antisatelit (ASAT) lansate de la mare altitudine cu ajutorul aeronavelor. Tot el avertizează că, „ca ultimă soluție”, Rusia ar putea lansa arme nucleare în spațiu, iar unda de șoc electromagnetică ar „prăji” sateliții neprotejați pe o suprafață vastă. Într-un astfel de scenariu, afirmă Thornton, Rusia – având mai puțini sateliți – ar putea ieși „marea câștigătoare” dintr-un conflict spațial. Informațiile despre arma americană rămân, deocamdată, limitate, iar evaluările se bazează pe ipoteze și pe tiparele de capabilități deja demonstrate de marile puteri în operațiuni de proximitate și în sisteme antisatelit. [...]
Roverul Curiosity a identificat pe Muntele Sharp formațiuni „fără precedent” pe Marte , iar echipa misiunii încearcă acum să stabilească dacă aceste urme pot rescrie o parte din istoria geologică locală, potrivit Space . Deși roverul Perseverance este cel mai nou vehicul robotic al NASA pe Planeta Roșie, Curiosity continuă să livreze observații relevante la 14 ani de la aterizare. În imagini și măsurători recente, Curiosity a surprins pe Muntele Sharp o serie de gropi late și puțin adânci, împrăștiate în roca de bază, care „nu seamănă cu aproape nimic din ce am văzut în trecut”, a declarat Michelle Minitti, adjunct al investigatorului principal pentru camera MAHLI (Mars Hand Lens Imager), într-un comunicat. Ce au văzut cercetătorii și de ce contează Gropile mici și adânciturile sunt frecvente pe suprafața marțiană, însă aceste cavități sunt descrise ca fiind neobișnuit de largi și superficiale față de forme similare observate anterior. Un element important, menționat de echipă, este că nu apar „obiecte evidente” care să fi ocupat cândva aceste gropi, ceea ce complică explicația formării lor. Pentru a maximiza valoarea științifică a observației, echipa a strâns cât mai multe date cu instrumentele disponibile la bord, inclusiv: MAHLI (camera pentru imagini de detaliu); Mastcam (camera principală); ChemCam (sistem de analiză chimică și imagistică); APXS (spectrometru cu raze X pentru compoziție). Indiciu operațional: semnături chimice diferite în materialul din gropi Analizele de până acum indică existența unor straturi interesante în materialul din interiorul gropilor, care pare să fie chimic diferit de roca de bază din jur. Space notează însă că interpretarea rămâne deschisă: echipa nu are încă o concluzie despre mecanismul de formare, vechimea acestor structuri sau ce ar putea spune ele despre evoluția mediului marțian. Următorul pas, implicit, este continuarea investigațiilor pentru a răspunde la întrebările-cheie ridicate de echipă: cum s-au format aceste gropi, de când există și ce informații pot oferi despre istoria geologică a lui Marte. [...]
China își poate reduce costurile și riscurile tehnice în cursa pentru aducerea pe Pământ a probelor de pe Marte , mizând pe o arhitectură de misiune mai simplă decât planul NASA, potrivit Notebookcheck . Misiunea Tianwen-3 este programată pentru lansare în 2028 și vizează returnarea probelor în 2031, în timp ce programul american Mars Sample Return rămâne fără un calendar ferm, pe fondul incertitudinilor de finanțare. Șeful de proiect științific al Tianwen-3, Hou Zengqian, a declarat pentru presa de stat din China că misiunea este „pe drumul cel bun” pentru țintele 2028/2031 și că intră în etapa de prototipare, deși persistă provocări tehnice semnificative înainte ca nava să fie considerată pregătită de lansare. O arhitectură mai simplă, cu două lansări și un lander staționar Conform planului descris, Tianwen-3 ar urma să folosească două rachete Long March 5 : una pentru un modul de asolizare (lander) și alta pentru un orbiter. După sosirea la Marte, landerul staționar ar urma să foreze aproximativ șapte picioare (circa 2,1 metri) în sol, să colecteze aproximativ 18 uncii (aprox. 500 grame) de roci și sol și să lanseze containerul cu probe direct pe orbită marțiană. Orbiterul ar urma să captureze containerul și să îl aducă pe Pământ. Misiunea de la suprafață este estimată să dureze aproximativ două luni. De ce contează: comparația implicită cu NASA și presiunea bugetară Publicația notează că această abordare este „considerabil mai simplă” decât conceptul NASA pentru Mars Sample Return. Roverul Perseverance colectează și depozitează probe încă din 2021, însă planul de aducere pe Pământ ar necesita o misiune separată de recuperare, lansarea probelor de pe Marte și transferul lor către o altă navă pentru drumul spre Terra. Prin faptul că își colectează și își lansează propriile probe de la un lander staționar, Tianwen-3 ar evita etapa de recuperare a unui „depozit” de probe lăsat de rover (cache-retrieval), reducând complexitatea operațională — și, potențial, costurile. În paralel, programul NASA s-a confruntat cu estimări de 7–11 miliarde de dolari (aprox. 32–50 miliarde lei), pe fondul temerilor că bugetul ar putea crește și mai mult, ceea ce a alimentat incertitudinea privind finanțarea și calendarul. Miza științifică și geopolitică Tianwen-3 este așteptată să caute indicii ale vieții trecute sau prezente pe Marte. Dacă China ar reuși să aducă probe în 2031, ar fi un reper științific major și un nou episod relevant în competiția SUA–China pentru explorarea Lunii și a spațiului îndepărtat. [...]
Cercetătorii au identificat un aliaj „nou” format în explozia de la Hiroshima , iar rezultatul sugerează că reziduurile istorice ale detonărilor nucleare pot funcționa ca o arhivă materială a unor condiții extreme, greu de reprodus în laborator, potrivit Mediafax . Pe 6 august 1945, bomba „Little Boy” a fost detonată deasupra orașului Hiroshima, cu o putere estimată la aproximativ 15 kilotone. Explozia a generat, în câteva secunde, temperaturi de mii de grade Celsius, vaporizând sau topind materiale din clădiri, sol și obiecte metalice. În urma ei au rămas particule microscopice vitrificate, numite „hiroshimate”, care păstrează urme ale proceselor fizice și chimice din interiorul mingii de foc, notează publicația, citând Science Alert. Ce au găsit în „hiroshimate” O echipă coordonată de geologul Luca Bindi (Universitatea din Florența) a analizat 34 de probe pentru a identifica faze metalice neobișnuite. Într-una dintre probe, cercetătorii au descoperit fragmente microscopice de aliaj fier-crom, dintre care unul s-a remarcat printr-o concentrație neobișnuit de mare de siliciu. Particula are aproximativ 10 micrometri și conține în principal fier, alături de crom, siliciu, nichel, molibden, mangan și aluminiu. Pentru a stabili structura, cercetătorii au extras manual patru granule și le-au analizat prin difracție de raze X pe monocristal. Trei fragmente aveau o structură cubică simplă, tipică oțelurilor obișnuite, însă al patrulea a prezentat o structură diferită. De ce contează: condiții „imposibil de reprodus ușor” în laborator Analiza a indicat că atomii din noul aliaj sunt organizați într-o structură cubică mai complexă, de tip AlAu₄, derivată din structura beta-manganului. Cercetătorii consideră că materialul s-a format în timpul exploziei nucleare: temperaturile extreme au vaporizat și amestecat materiale din surse diferite, iar răcirea foarte rapidă ar fi „înghețat” o structură atomică neobișnuită înainte de a se transforma într-una mai stabilă. „O explozie nucleară expune multe materiale la căldură extremă, amestecare violentă și răcire extraordinar de rapidă, toate în câteva secunde”, a explicat Luca Bindi. Potrivit lui Bindi, astfel de explozii pot produce, fără control, numeroase combinații de materiale și structuri care ar necesita ani de cercetare pentru a fi explorate în laborator. Ce urmează: posibilitatea altor materiale rare în reziduuri istorice Descoperirea sugerează că particulele rezultate din explozii nucleare istorice ar putea conține și alte faze metastabile (structuri temporar stabile, rare și greu de identificat). Echipa amintește că a făcut anterior o descoperire similară în materialele rezultate în urma testului Trinity (iulie 1945), prima explozie nucleară din istorie. Studiul despre noul aliaj a fost publicat în revista Science Advances . Cercetătorii subliniază, totodată, că valoarea științifică a rezultatului nu poate fi separată de tragedia umană produsă de bombardamentul de la Hiroshima. [...]
