Știri
Știri din categoria Știință
Reluarea zborurilor rachetei H3 reduce riscul de blocaj în accesul Japoniei la orbită, după ce vehiculul a revenit cu succes în serviciu și a livrat pe orbită șase sateliți, potrivit Space. Pentru Japonia, miza este operațională: H3 este succesorul H-2A (retras anul trecut), iar un nou eșec ar fi prelungit dependența de alternative externe pentru lansări.
Lansarea a avut loc joi, 11 iunie, de la Tanegashima Space Center, la 00:54 GMT, în cadrul celui de-al optulea zbor al rachetei H3. A fost și primul zbor în configurația cu trei motoare, iar toate cele șase încărcături au fost plasate pe orbitele lor, conform unui comunicat JAXA.
Ultima misiune H3, în decembrie, a eșuat și a dus la pierderea încărcăturii utile (satelitul Michibiki 5). Investigația JAXA a stabilit drept cauză un adaptor de încărcătură deteriorat, care a produs și avarii la rezervoarele de combustibil ale treptei a doua, generând probleme de aprindere la motor.
În misiunea de acum, JAXA a raportat că zborul a decurs conform planului și că separarea unor încărcături (inclusiv PETREL și STARS-X) a avut loc la aproximativ 16 minute și 4 secunde după lansare, fiind confirmată și separarea nominală a celorlalte payload-uri.
H3 este o rachetă în două trepte, dezvoltată de JAXA și Mitsubishi Heavy Industries, propulsată de motoare LE-9. Reușita acestui zbor este relevantă pentru continuitatea lansărilor japoneze, în condițiile în care H-2A a fost retras, iar H3 a avut un început dificil: a eșuat la debutul din martie 2023, apoi a acumulat cinci misiuni reușite înaintea incidentului din decembrie.
După misiune, Tanegashima Space Center a transmis într-o postare pe X:
„Vă mulțumim pentru sprijin și încurajări. Vă rugăm să continuați să susțineți racheta H3 și pe viitor.”
Recomandate
Testele la sol ale Japoniei pentru zbor hipersonic mută miza pe certificare și costuri , după ce Japan Aerospace Exploration Agency (JAXA) a validat funcționarea unui motor de tip statoreactor (ramjet) pentru o aeronavă experimentală vizată la viteze de ordinul Mach 5, potrivit Antena 3 . Pasul următor luat în calcul este testarea în condiții reale, ceea ce ar deschide discuția despre fezabilitatea operațională a transportului de pasageri la astfel de viteze, nu doar despre performanța tehnică. Testul a fost realizat de JAXA împreună cu Waseda University, University of Tokyo și Keio University, în cadrul unui program de cercetare care urmărește integrarea controlului dintre structură și sistemul de propulsie pentru vehicule hipersonice. Ce s-a testat și de ce contează pentru exploatarea comercială Experimentul a avut loc într-o instalație specială pentru motoare statoreactoare, la centrul spațial Kakuda din prefectura Miyagi, unde cercetătorii au recreat condiții similare zborului la Mach 5 (de cinci ori viteza sunetului, pragul oficial al regimului hipersonic). Au fost evaluate, în principal: rezistența la temperaturi extreme și eficiența protecției termice; comportamentul suprafețelor de control la regim hipersonic; funcționarea motorului în condiții specifice Mach 5. La astfel de viteze, temperatura din jurul aeronavei poate ajunge la aproximativ 1.000°C. Conform informațiilor prezentate, sistemul de protecție termică a menținut interiorul la valori apropiate de normal, astfel încât echipamentele electronice să poată funcționa. Integrarea motor–structură, o condiție pentru trecerea de la laborator la zbor Sursa arată că, spre deosebire de avioanele convenționale, vehiculele hipersonice cer o integrare „foarte strânsă” între structură și motor, deoarece fluxul de aer și funcționarea propulsiei se influențează reciproc: undele de șoc schimbă aerul care intră în motor, iar tracțiunea afectează stabilitatea aerodinamică. În practică, această interdependență complică proiectarea, testarea și, ulterior, certificarea pentru utilizare repetată. În paralel, au fost măsurate temperaturile gazelor evacuate de un motor alimentat cu hidrogen, inclusiv pentru a evalua impactul asupra mediului al acestor tehnologii, mai notează materialul. Ce urmează: testare în condiții reale și scenariul „două ore” Japonia–SUA Aeronava a fost construită într-un proiect comun finanțat de Japan Society for the Promotion of Science, cu obiectivul de a dezvolta o platformă de testare hipersonică ce ar putea fi lansată cu rachete de tip „sounding” (rachete suborbitale folosite pentru experimente). În etapa următoare, se ia în calcul testarea în condiții reale, cu aeronava montată pe o rachetă sau alt vehicul de lansare, pentru a demonstra zborul la Mach 5. Potrivit JAXA, aplicațiile viitoare ar putea include zboruri între Japonia și Statele Unite în aproximativ două ore și, separat, contribuții la dezvoltarea unor avioane spațiale capabile să ajungă la altitudini de circa 100 km, aproape de limita spațiului. Materialul nu oferă un calendar sau costuri pentru aceste scenarii, astfel că rămân, deocamdată, la nivel de potențial tehnologic. [...]
NASA a stabilit echipajul Artemis III , un pas operațional esențial pentru testarea revenirii pe Lună , potrivit CNET , într-un moment în care programul Artemis are nevoie de repere concrete pentru a valida arhitectura de zbor și pregătirea pentru o aselenizare cu echipaj. Decizia fixează, în termeni practici, „cine” va executa misiunea și permite trecerea la etape de pregătire și integrare mai avansate, de la antrenamente specifice până la coordonarea cu sistemele și procedurile de misiune. În logica unui program spațial, nominalizarea echipajului nu este doar un anunț de personal, ci o condiție pentru planificarea operațională detaliată. Artemis III este prezentată ca o misiune „crucială” de testare pe Lună, în cadrul efortului NASA de a reveni cu astronauți pe suprafața lunară. Publicația notează că miza este validarea unei misiuni cu echipaj într-un profil care implică operațiuni lunare și verificarea capabilităților necesare pentru pașii următori ai programului. În materialul disponibil în input nu apar numele astronauților, calendarul exact al misiunii sau alte detalii tehnice (vehicule, furnizori, bugete). În lipsa acestor informații în sursa furnizată, consecințele cuantificabile și următorii pași calendaristici nu pot fi detaliate fără a specula. [...]
AstraZeneca intră mai agresiv pe piața tratamentelor antiobezitate cu o pastilă care, în studii, a dus la scăderi de până la 11,8% din greutate în 36 de săptămâni , potrivit Biziday . Rezultatele vin într-un moment în care competiția dintre marile companii farmaceutice se intensifică, iar diferențele de eficacitate și tolerabilitate pot cântări decisiv în aprobările viitoare și în adoptarea pe scară largă. Medicamentul experimental se numește Elecoglipron și a fost prezentat la reuniunea anuală a American Diabetes Association , desfășurată la New Orleans . Într-un studiu de fază intermediară, pacienții care au primit doza de 75 mg au pierdut în medie 10,5% din greutatea corporală după 26 de săptămâni, iar după 36 de săptămâni scăderea medie a ajuns la 11,8%. În grupul placebo, reducerea a fost de 0,6%. Ce arată datele din studiu și cât de „robust” e efectul Studiul a inclus 310 adulți supraponderali sau obezi, cu cel puțin o afecțiune asociată excesului de greutate. Un rezultat important pentru evaluarea clinică: aproape 89% dintre participanții tratați cu cea mai mare doză au slăbit cel puțin 5% din greutatea inițială, unul dintre obiectivele principale ale studiului. Pentru o doză mai mică (50 mg), scăderea în greutate a fost: 8% după 26 de săptămâni; 9% după 36 de săptămâni. Cum se poziționează față de rivali și ce urmează Biziday notează că rezultatele sunt apropiate de cele obținute de pastila experimentală Wegovy (Novo Nordisk), care a dus la o pierdere în greutate de 14%, și de medicamentul Foundayo (Eli Lilly), care a redus greutatea cu 12% în studii clinice avansate. În paralel, sunt menționate și alte evoluții din industrie: Pfizer a comunicat rezultate promițătoare pentru un tratament injectabil cu administrare săptămânală sau lunară și se așteaptă să finalizeze mai multe teste anul viitor, cu prime aprobări de reglementare estimate până în prima jumătate a lui 2028. Roche a raportat, într-un studiu de fază intermediară, o pierdere medie de 22,7% după 48 de săptămâni pentru un tratament injectabil. AstraZeneca spune că va trece Elecoglipron în faza a treia de testare, unde va fi evaluat atât la pacienți cu obezitate, cât și la cei cu sau fără diabet de tip 2. Compania intenționează să analizeze medicamentul atât ca monoterapie, cât și în combinație cu un medicament pentru diabet de tip 2. Reacții adverse: tolerabilitatea rămâne un test cheie În studiu, cele mai frecvente reacții adverse asociate dozei de 75 mg au fost: greața: 55% (față de 20% la placebo); constipația: 41% (față de 6%); diareea: 35% (față de 25%); vărsăturile: 27% (față de 5%). AstraZeneca afirmă, totuși, că rata de întrerupere a tratamentului a fost redusă. [...]
O analiză chimică a confirmat că un lichid vechi de 2.300 de ani este bere , după ce arheologii au găsit mai mulți litri într-un recipient de bronz dintr-un mormânt din secolul al IV-lea î.Hr., în apropiere de Marele Zid Chinezesc , potrivit Mediafax . Descoperirea contează mai ales prin ce arată despre nivelul tehnic al fabricării și conservării berii în China antică, pe baza unor metode moderne de laborator. Recipientul a fost găsit într-un cimitir din apropierea orașului Guyuan , în provincia Ningxia. În interior, cercetătorii au identificat 3,7 litri dintr-un lichid care „seamănă cu berea”, iar situl este datat în perioada Statelor Combatante (445–221 î.Hr.). Ce au găsit cercetătorii în lichid Analizele au identificat: 23 de clase de compuși organici, inclusiv aminoacizi, acizi grași și carbohidrați; 8.571 de celule de drojdie; urme de mei, grâu și orz, elemente care au confirmat că este bere, nu o băutură pe bază de fructe. Băutura este datată între 547 și 221 î.Hr., iar cercetătorii consideră că indică un proces de fabricare „rafinat și sofisticat” pentru epocă. De ce s-a păstrat: o tehnică de sigilare în două straturi Descoperirea a scos la iveală și o metodă de conservare: interiorul gâtului recipientului era sigilat cu o pânză, peste care era adăugat un amestec de nămol și compuși organici, formând un strat dublu protector. În China antică, astfel de băuturi fermentate erau depuse în morminte ca ofrande, fiind asociate cu ritualuri funerare și credința că pot facilita comunicarea cu lumea spiritelor. Ce gust ar avea berea veche de 2.300 de ani Gustul nu ar semăna cu cel al berii moderne, potrivit sursei. Studiul indică niveluri ridicate de acid lactic, oxalic și tartric, care sugerează un gust acru. Rămâne însă neclar dacă aceste arome provin din compoziția inițială a băuturii sau sunt rezultatul învechirii extreme. Mediafax notează că lichidul pare albastru-verzui și fără miros, informație atribuită site-ului IFL Science, citat de sursă. [...]
Clonarea cailor de elită începe să influențeze direct competițiile și piața ecvestră , pe măsură ce tot mai multe exemplare clonate și descendenții lor ajung în concursuri de top, cu efecte atât asupra valorii comerciale a cailor, cât și asupra regulilor jocului, potrivit Adevărul . Tehnologia, prezentată ca o trecere de la selecția tradițională a liniilor genetice la „reproducerea” unor campioni, a depășit faza de curiozitate științifică și a intrat în zona de performanță. Publicația notează, citând The Wall Street Journal, că specialiștii discută dacă clonarea va deveni viitorul sportului ecvestru sau dacă riscă să afecteze evoluția genetică naturală. De la experiment la bani: clone vândute la prețuri de top Un exemplu timpuriu este Adolfo Cambiaso, jucător argentinian de polo, care din anii 2000 a creat clone ale celor mai valoroși cai ai săi și a continuat să câștige competiții importante cu acestea. În 2010, o clonă a iepei sale Cuartetera a fost vândută la licitație pentru 800.000 de dolari (aprox. 3,7 milioane lei), sumă considerată foarte mare pentru un cal de polo la acel moment. Succesul a atras interesul industriei, iar clonarea a început să fie folosită și în alte discipline ecvestre. Clonele intră în competiții majore, iar asemănările nu sunt doar „de aspect” La finalul lui 2024, la Campionatul Mondial de eventing pentru cai de șapte ani, au concurat Chilli Morning IV și Chilli Morning II, ambele clone ale armăsarului Chilli Morning, unul dintre cei mai de succes cai de concurs din istoria Marii Britanii. Călăreața Julia Krajewski, care a concurat atât împotriva originalului, cât și cu una dintre clone, a descris similitudini care depășesc fizicul: „Au aceleași puncte forte, aceleași slăbiciuni și chiar aceleași ciudățenii de comportament.” Dispută în industrie: conservare genetică vs. risc de uniformizare Chiar dacă numărul clonelor produse anual rămâne mic față de creșterea tradițională, vizibilitatea lor în competițiile de top crește, iar taberele sunt împărțite: susținătorii văd clonarea ca pe o metodă de a conserva linii genetice valoroase care altfel s-ar pierde; criticii avertizează că folosirea excesivă ar putea reduce diversitatea genetică și ar limita apariția unor noi campioni. Joris de Brabander, crescător european, este citat cu o poziție tranșantă: „Nu cred că aduc ceva nou în reproducție. Există suficienți cai valoroși fără să fie nevoie de clone.” Reguli: de la interdicție la acceptare, pe ideea că genetica nu e totul Controversa a ajuns și la nivelul Federației Internaționale Ecvestre, care a interzis participarea clonelor în 2007, dar și-a schimbat poziția după cinci ani. Concluzia experților a fost că performanța nu depinde doar de genetică, ci și de antrenament, alimentație, mediu, experiență și relația cu călărețul, astfel că o clonă nu ar avea automat un avantaj competitiv. Următorul prag: editarea genetică și costul „industrializării” performanței Dacă clonarea este deja disputată, următorul pas ridică miza: compania argentiniană Kheiron Biotech a anunțat că a produs în 2024 primii cai modificați genetic cu tehnologia CRISPR (o metodă de „editare” a ADN-ului). Potrivit informațiilor din articol, animalele sunt clone ale unei iepe celebre de polo, iar cercetătorii au intervenit asupra unei gene implicate în dezvoltarea masei musculare, cu obiectivul de a obține cai mai rapizi și mai puternici. Compania indică un cost de aproximativ 40.000 de dolari (aprox. 184.000 lei) pentru o clonă ecvină, un reper care sugerează că accesul la astfel de tehnologii poate deveni, treptat, o decizie economică pentru proprietari și crescători, nu doar una de laborator. În acest context, dezbaterea se mută dinspre „este clonarea acceptabilă?” către „cât de departe poate merge intervenția biotehnologică în sport”, pe măsură ce se trece de la clonare la modificare genetică. [...]
Rusia a fixat la circa 2 miliarde de ruble prețul unui loc pentru turiștii spațiali către Stația Spațială Internațională , însă zborul cu capsula Soyuz nu poate fi operat ca o „excursie” comercială obișnuită: este obligatorie prezența a doi profesioniști (cosmonauți antrenați) care să însoțească turistul, potrivit IT Home . Condiția ridică direct costul și limitează drastic numărul potențialilor clienți, într-o piață oricum de nișă. Declarația îi aparține directorului general al corporației spațiale de stat Roscosmos , Dmitri Bakanov , făcută pe 4 iunie, în marja Forumului Economic Internațional de la Sankt Petersburg. Acesta a explicat că „racheta se împarte după numărul de participanți” și că nu pot fi trimiși „amatori” fără echipaj profesionist, motiv pentru care prețul ajunge la aproximativ 2 miliarde de ruble. De ce contează: turismul orbital rămâne scump și greu de scalat Obligația de a aloca doi cosmonauți pentru fiecare turist înseamnă că modelul de business nu se reduce la vânzarea unui simplu „bilet”, ci implică resurse umane rare, pregătire și constrângeri de siguranță. În aceste condiții, chiar dacă există cerere, capacitatea de a crește volumul zborurilor rămâne limitată, iar costul per client rămâne ridicat. Publicația notează că, din cauza costurilor mari, numărul celor dispuși să plătească din buzunar pentru a ajunge pe orbită joasă este în continuare foarte mic la nivel global. Prețul a scăzut față de 2019 IT Home indică și un reper istoric: în decembrie 2019, pentru Soyuz-MS, tariful pentru un turist spațial era de 2,5 miliarde de ruble. Nivelul actual, de circa 2 miliarde de ruble, reprezintă o reducere față de acel moment. Orbital vs. suborbital: diferențe de cost și experiență Zborul Soyuz este unul orbital, la aproximativ 400 km altitudine, iar turistul poate rămâne în Stația Spațială Internațională de la câteva zile până la peste o săptămână. Aceasta este o categorie diferită de zborurile suborbitale, care trec doar de linia Kármán și oferă câteva minute de imponderabilitate, cu cerințe tehnice și costuri operaționale mai mici. Ca puncte de comparație menționate în material: SpaceX: călătorie orbitală, „preț pe persoană” de 55 milioane dolari (aprox. 253 milioane lei). Virgin Galactic: zbor suborbital, circa 750.000 dolari (aprox. 3,45 milioane lei). Blue Origin: zbor suborbital (program oprit), prețuri variabile, în general 2,5–4 milioane dolari (aprox. 11,5–18,4 milioane lei); în 2021, un preț de 28 milioane dolari (aprox. 129 milioane lei). În lipsa unor schimbări majore de cost sau de organizare a misiunilor, condiția impusă de Roscosmos – doi profesioniști pentru fiecare turist – sugerează că turismul orbital cu Soyuz va rămâne un produs exclusivist, cu volum mic și bariere operaționale ridicate. [...]
