Absența publică a noului lider suprem oferă regimului iranian spațiu de manevră în negocieri și în fața criticilor interne, într-un moment în care Teheranul încearcă să-și gestioneze supraviețuirea politică după moartea lui Ali Khamenei, potrivit Adevărul, care citează o relatare CNN.

La peste șase săptămâni de la anunțul că Mojtaba Khamenei a devenit lider suprem, acesta rămâne absent din spațiul public, deși apar declarații oficiale în numele lui. Mesajele sunt citite de prezentatori ai televiziunii de stat sau publicate pe canale oficiale, iar în unele cazuri au fost folosite inclusiv imagini generate cu inteligență artificială pentru a-l arăta adresându-se națiunii, alimentând speculații că nu își poate exercita funcția sau că s-ar afla în afara țării.

Un vid de imagine care poate funcționa ca „scut” pentru decidenți

În contrast cu Ali Khamenei, care intervenea frecvent și public în deciziile majore, noul lider rămâne în umbră, iar ambiguitatea a devenit parte din mecanismul de guvernare. CNN citează surse potrivit cărora Mojtaba Khamenei ar fi fost rănit în atacurile în care au fost uciși tatăl său și mai mulți lideri militari iranieni, suferind o fractură la picior, o vânătaie la ochiul stâng și răni minore la nivelul feței.

În paralel, alte relatări „pe surse”, inclusiv ale Reuters, susțin că ar participa la ședințe prin conferințe audio și ar fi implicat în decizii strategice, inclusiv legate de război și de eventuale negocieri cu Statele Unite, însă nivelul real al implicării rămâne neclar.

Ali Vaez, directorul programului pentru Iran de la International Crisis Group, spune că Mojtaba „nu este într-o stare în care să poată lua decizii critice sau să microgestioneze negocierile”, dar că sistemul îl folosește pentru „aprobarea finală” a deciziilor majore. În interpretarea sa, absența este exploatată deliberat: atribuirea unor poziții în numele liderului suprem devine o acoperire pentru negociatori în fața criticilor interne.

Negocieri externe, presiune internă și întrebarea „cine aprobă”

În plan extern, președintele american Donald Trump a afirmat în repetate rânduri că Iranul ar fi trecut printr-o schimbare de regim și i-a descris pe noii interlocutori drept „rezonabili”, susținând că SUA tratează „cu oameni cu totul diferiți” față de trecut.

Pe fondul absenței liderului suprem, Teheranul a trimis la discuțiile de la Islamabad o delegație amplă, condusă de președintele parlamentului, Mohammad Bagher Ghalibaf (fost comandant în cadrul Gardienilor Revoluției), alături de ministrul de externe Abbas Araghchi, într-un gest interpretat ca semnal de unitate. Vicepreședintele SUA, JD Vance, a declarat după încheierea negocierilor de săptămâna trecută fără acord că delegația iraniană a trebuit să se întoarcă acasă pentru a obține aprobarea liderului suprem sau a „altcuiva”.

Potrivit analizei citate, este posibil ca Iranul să fi intrat într-o etapă în care sprijinul vizibil al liderului suprem să nu mai fie indispensabil pentru susținerea unui acord, ceea ce ar schimba modul în care se iau și se legitimează deciziile.

Costul ambiguității: fricțiuni în interiorul regimului

În interior, neclaritatea privind cine decide produce tensiuni inclusiv în rândul susținătorilor regimului. După ce ministrul de externe a spus că Strâmtoarea Ormuz rămâne deschisă navigației comerciale, presa afiliată statului a reacționat critic, argumentând că o asemenea decizie „necesită aprobarea conducerii” și clarificări oficiale. Și președintele Masoud Pezeshkian a fost criticat după ce și-a cerut scuze față de statele arabe și a sugerat că nu vor mai exista atacuri împotriva acestora.

Hamidreza Azizi, cercetător la Institutul German pentru Afaceri Internaționale și de Securitate, apreciază că liderii iranieni trebuie să „meargă pe o sârmă foarte subțire” între presiunile interne și externe, ceea ce indică o dilemă reală.

În spatele ușilor închise, Iranul pare să funcționeze cu o autoritate împărțită, însă mecanismul exact rămâne neclar, iar absența lui Mojtaba Khamenei alimentează speculații despre posibile lupte interne. În același timp, Vaez avertizează că regimul nu a depășit pericolul și că miza rămâne supraviețuirea, inclusiv cu riscul revenirii la război — context în care, cel puțin deocamdată, lipsa unei figuri vizibile la vârf rămâne utilă negociatorilor, care se pot proteja mai ușor de criticile interne.