Ideea unui „NATO islamic” rămâne nefuncțională operațional și nu are ingredientele unei alianțe militare reale, în pofida relansărilor periodice în discursul politic, potrivit unei analize de opinie publicate de The Jerusalem Post. Argumentul central: rivalitățile interne din lumea musulmană și prioritizarea intereselor naționale fac imposibilă, în practică, o structură comună de apărare cu comandă integrată și angajamente obligatorii.

Textul arată că cea mai concretă încercare de a construi un astfel de cadru a venit din Arabia Saudită, care a anunțat în decembrie 2015 formarea Islamic Military Counter Terrorism Coalition (IMCTC). Coaliția a pornit cu 34 de state majoritar musulmane și s-a extins ulterior la peste 40 de membri, cu sediul la Riad și, la un moment dat, sub conducerea fostului șef al armatei pakistaneze, generalul Raheel Sharif. În 2016, Arabia Saudită a găzduit și exercițiile militare „North Thunder”, cu participarea a circa 20 de țări, prezentate ca demonstrație de forță colectivă.

De ce nu s-a transformat IMCTC într-o alianță militară

În pofida simbolismului, analiza susține că IMCTC nu a evoluat într-o alianță coerentă și a rămas, în mare parte, la nivel de conferințe, declarații și mecanisme limitate de coordonare. Evaluările de politici publice invocate în articol indică lipsa elementelor care definesc alianțele militare funcționale: structuri de comandă integrate, doctrine comune și angajamente de apărare cu caracter obligatoriu.

Rivalități care blochează orice „umbrela” comună

Motivul principal invocat pentru eșecul oricărei formule de tip „NATO islamic” este absența unui consens asupra liderului lumii musulmane. Arabia Saudită își revendică rolul prin statutul de gazdă a Meccăi și Medinei, în timp ce Iranul se poziționează ca pol ideologic al „rezistenței” și contestă autoritatea religioasă saudită. Rivalitatea saudit-iraniană este descrisă ca fiind nu doar geopolitică, ci și teologică, cu competiție pentru influență în Irak, Siria, Liban, Yemen și în spațiul islamic mai larg.

Diviziunile nu se opresc la linia saudit-iraniană. Chiar și între puteri sunnite, articolul indică tensiuni și obiective divergente: Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au ajuns în tabere diferite în anumite dosare, Qatar și Bahrain sunt în „câmpuri” opuse, iar în Yemen au apărut diferențe privind sprijinul pentru facțiuni locale și viziuni asupra viitorului țării. În conflictul în desfășurare din Sudan, Abu Dhabi și Riad au fost adesea percepute ca susținând rezultate politice diferite.

„Solidaritate” selectivă: unde se vede limita discursului

Analiza folosește exemple de conflicte și crize care ar testa, teoretic, o solidaritate militară transnațională. În Afganistan, Pakistanul și Afganistanul s-au acuzat reciproc în repetate rânduri în legătură cu violențe la frontieră, adăpostirea militanților și operațiuni militare, iar loviturile transfrontaliere ale armatei pakistaneze au produs periodic victime civile afgane, inclusiv femei și copii. În acest context, articolul susține că nu a existat o reacție de tip „NATO islamic” pentru protejarea civililor sau mediere eficientă.

Un alt exemplu este tratamentul aplicat uigurilor în Xinjiang, unde, potrivit articolului, multe guverne din lumea musulmană au evitat să conteste Beijingul, în contrast cu frecvența poziționărilor publice pe tema Palestinei. Pakistanul este menționat ca evitând criticarea Chinei din cauza dependenței economice și a parteneriatului de apărare cu Beijingul.

Reconfigurări pragmatice: Israel–EAU–India, în locul blocurilor identitare

În plan operațional, analiza argumentează că regiunea se mișcă spre aranjamente pragmatice, nu spre alianțe bazate pe identitate religioasă. După Acordurile Abraham, Emiratele Arabe Unite sunt prezentate ca unul dintre partenerii semnificativi ai Israelului în lumea arabă, extinzând cooperarea în tehnologie, comerț, informații și investiții. În paralel, India este descrisă ca o componentă importantă a unor cadre economice și strategice emergente care conectează Golful și Israelul, într-o relație „triunghiulară” India–Israel–EAU.

În acest tablou, articolul notează și tendința SUA de a supraestima capacitatea Pakistanului de a funcționa ca pilon stabil în aranjamente regionale, în condițiile în care Islamabad combină parteneriate militare cu Arabia Saudită cu legături de apărare profunde cu China, iar retorica internă poate diferi de comportamentul extern.

În concluzie, opinia din The Jerusalem Post susține că „NATO-ul islamic” rămâne mai degrabă un slogan politic recurent decât un proiect cu arhitectură militară credibilă, iar direcția dominantă este o ordine regională mai fragmentată și mai tranzacțională, în care calculele naționale prevalează asupra solidarității religioase.