Știri
Știri din categoria Diverse
Noul pact de apărare dintre Turcia, Arabia Saudită și Pakistan poate accelera comerțul cu arme și cooperarea industrială militară în regiune, pe fondul unei arhitecturi de securitate tot mai „regionalizate” și mai puțin dependente de Occident, potrivit unei analize Digi24.
Acordul, semnat vineri la Mecca, a fost descris drept un „NATO al musulmanilor sunniți”, în sensul că prevede că un atac armat asupra uneia dintre cele trei țări ar urma să fie tratat ca un atac asupra tuturor. Totuși, analiști citați în material susțin că pactul ar putea avea mai degrabă rol de „mesaj” și de descurajare, decât să ofere o garanție fermă de intervenție.
Unul dintre cele mai probabile efecte ale pactului ar fi stimularea achizițiilor reciproce în domeniul apărării – adică intensificarea comerțului cu arme și a cooperării între industriile militare ale celor trei state. Asli Aydintasbas, analist la Brookings Institution, vorbește despre un „potențial imens” de colaborare între aceste industrii, în contextul în care Turcia are „o industrie de apărare în plină expansiune”, iar Arabia Saudită și Pakistan au deja legături strânse în zona de securitate.
În plan operațional, analiza indică inclusiv scenarii care ar putea genera contracte și desfășurări cu costuri și implicații logistice: participarea la patrule maritime multinaționale în Marea Roșie sau detașarea de trupe turce în Arabia Saudită „în scopuri defensive”, ceea ce ar extinde rolul Ankarei în securitatea regională.
Ministrul turc de Externe, Hakan Fidan, a spus că pactul – la care s-a lucrat „mai bine de doi ani și jumătate” – ar fi echivalent, tehnic, cu angajamentul de apărare reciprocă din Articolul 5 al NATO. În același timp, materialul notează că rămân întrebări majore: cine ar fi adversarii cei mai probabili și dacă cele trei țări ar interveni efectiv atunci când ar fi în joc, în principal, interesele uneia singure.
Aydintasbas apreciază că înțelegerea se bazează mai mult pe „descurajarea colectivă” decât pe „apărarea colectivă” și că „nu este o replică a NATO”.
Pactul apare pe fondul deteriorării mediului de securitate din Orientul Mijlociu, în contextul conflictului din Gaza și al tensiunilor Israel–SUA–Iran, dar și al situației din Liban și Siria. Deși Fidan a susținut că acordul nu vizează Iranul, analiza punctează că toate cele trei state au, în grade diferite, fricțiuni sau preocupări legate de Teheran.
În același timp, cele trei țări sunt descrise ca aliați-cheie ai SUA, iar oficiali americani citați indirect prin analistă nu ar fi părut îngrijorați de acord, acesta încadrându-se în ideea de „împărțire a sarcinilor” între aliați. Omer Ozkizilcik, cercetător principal la Atlantic Council, vorbește despre o tendință mai largă prin care puterile regionale își asumă mai mult responsabilitatea pentru propria securitate.
Analiza sugerează că președintele turc Recep Tayyip Erdogan ar putea încerca extinderea acestei arhitecturi către alte puteri regionale, fiind menționate Egiptul și Qatarul ca posibile direcții. Dacă această extindere se materializează, miza economică ar putea crește odată cu ea, prin proiecte comune, transferuri de tehnologie și noi runde de achiziții în domeniul apărării, însă materialul subliniază că rămâne de văzut cât de „ferm” va fi pactul în practică.
