Știri
Știri din categoria Apărare
Dronele ieftine schimbă raportul cost-eficiență în război, iar armatele își adaptează rapid tacticile pentru a lovi ținte de mare valoare cu mijloace tot mai precise, potrivit unui episod de podcast al The Jerusalem Post, centrat pe evoluția tehnologiei dronelor de la platforme tactice la capabilități apropiate de rachetele de înaltă precizie.
În discuție, Menahem Landau – managing partner la CAVERET VENTURES și fost profesionist în cadrul Directoratului israelian pentru Cercetare și Dezvoltare în Apărare – descrie cum dronele au devenit un instrument dominant în conflictele recente, inclusiv în războiul din Ucraina și în tensiunile din Orientul Mijlociu. Mesajul principal: sistemele fără pilot, inclusiv cele mici și relativ ieftine, pot produce efecte disproporționate pe câmpul de luptă.
Landau susține că dronele tactice, cu cost redus, s-au dovedit „foarte eficiente” împotriva unor ținte militare scumpe. Această dinamică mută accentul de la confruntarea clasică, bazată pe platforme mari și costisitoare, către lovituri punctuale și adaptabile, cu risc mai mic pentru personal.
În același timp, utilizarea extinsă a dronelor indică o schimbare de doctrină: precizia și capacitatea de a acționa rapid devin mai importante, iar nevoia de a angaja trupe la sol poate scădea în anumite tipuri de operațiuni, pe măsură ce sistemele autonome și semi-autonome preiau o parte din misiuni.
Un alt fir al discuției este consolidarea parteneriatului dintre Israel și SUA în tehnologia de apărare. Landau afirmă că inovațiile israeliene sunt integrate în strategiile de apărare americane, pe fondul unei tendințe mai largi de colaborare pentru întărirea securității.
Podcastul mai notează posibilitatea apariției unor noi alianțe după Acordurile Abraham, ceea ce ar putea amplifica rolul tehnologiei de apărare israeliene în cooperarea internațională. Materialul nu oferă însă detalii operaționale sau calendar privind astfel de evoluții.
Recomandate
Un armistițiu poate opri temporar atacurile, dar nu și ritmul de reînarmare al Iranului , avertizează o analiză din The Jerusalem Post , care susține că procesele tehnologice și rețelele de aprovizionare din spatele programelor iraniene de rachete și drone vor continua să funcționeze chiar și în absența luptelor. Iran tratează rachetele balistice și dronele ca proiecte strategice pe termen lung, dezvoltate de-a lungul a aproape o jumătate de secol, inclusiv în perioade de relativă acalmie. Potrivit analizei, această orientare este legată și de constrângeri structurale: forțele aeriene iraniene sunt îmbătrânite și limitate, iar sancțiunile au restricționat accesul la aeronave moderne și piese; în plus, o parte dintre aparatele existente ar fi fost lovite în primele zile ale războiului. În acest context, Teheranul a investit masiv în capabilități care îi permit să proiecteze forță și să descurajeze adversarii fără a se baza pe aviație. De ce armistițiul nu oprește industria militară Analiza argumentează că, odată ce presiunea operațională imediată scade, resursele pot fi redirecționate către testare, integrare și îmbunătățiri incrementale. În cazul Iranului, programele de rachete și drone ar fi continuat să avanseze „în precizie, supraviețuire și capacitate de reacție” în pofida sancțiunilor și a conflictelor intermitente, iar un armistițiu poate crea condiții care accelerează această dinamică. Înaintea celui mai recent război, publicația notează că existau estimări potrivit cărora Teheranul ar fi putut produce 10.000 de drone pe lună, alături de „mii” de rachete balistice. În război, aceste platforme relativ ieftine au lovit mii de ținte, iar o parte au fost interceptate cu sisteme costisitoare (THAAD, Patriot, Arrow, David’s Sling, Iron Dome). Analiza mai susține că munițiile cu submuniții (cluster) montate pe rachete balistice iraniene au produs pagube pe o arie mai largă, iar sistemele israeliene – în special David’s Sling – „nu au putut gestiona” acest tip de amenințare. Cât a fost distrus și cât poate fi refăcut În paralel cu intrarea în armistițiu, SUA și Israel au afirmat că au lovit „mii de ținte” în Iran, în special baza industrială de apărare. Șeful Statului Major al IDF, lt.-gen. Eyal Zamir, a descris rezultatele ca fiind „fără precedent și istorice”, susținând că Iranul este „mult mai slab” decât înainte de război. La rândul său, președintele Statului Major Întrunit al SUA, gen. Dan Caine, a declarat: „Atacurile SUA au distrus baza industrială de apărare a Iranului și capacitatea lor de a reconstitui aceste capabilități pentru anii care vin. Am atacat, împreună cu partenerii noștri, aproximativ 90% din fabricile lor de armament. Fiecare fabrică ce produce drone Shahed de atac unidirecțional a fost lovită. Fiecare fabrică ce produce sistemele de ghidaj care intră în aceste drone a fost lovită.” Totuși, analiza pune sub semnul întrebării cât de definitiv este acest efect, amintind că declarații similare au fost făcute după „Războiul de 12 zile” din iunie anul trecut, iar nouă luni mai târziu ar fi existat încă „mii de ținte” în Iran pentru ambele armate. Concluzia este că, în lipsa unei evaluări complete și verificabile, rămân deschise întrebările despre cât a fost cu adevărat distrus, cât a rămas și cât de ușor se poate reînarma Iranul. Lanțuri de aprovizionare și sprijin extern: fereastra de refacere Un punct central al analizei este că armistițiile influențează direct lanțurile de aprovizionare și rețelele de achiziții. Programele iraniene ar combina producția internă cu componente importate (electronice și materiale) care pot fi obținute și prin canale comerciale. În acest cadru, publicația afirmă că state precum China continuă livrările către Iran și ar putea ajuta la refacerea industriei militare, inclusiv prin furnizarea de unelte de precizie și componente pentru ghidaj (de tip giroscoape și accelerometre), precum și substanțe chimice precursoare pentru rachete. Implicația operațională pentru Israel și SUA Analiza susține că armistițiul oferă timp și Israelului și SUA să își ajusteze postura tehnologică: investiții în apărare antidrone și antirachetă, actualizări software, integrare de date și adaptări doctrinare. După războiul din iunie, Israel ar fi făcut actualizări la Iron Dome și David’s Sling și „probabil” va repeta procesul, pentru a integra lecțiile recente. În același timp, textul notează că sistemele statice de apărare aeriană devin ținte importante și ar necesita măsuri suplimentare de protecție sau camuflare. În final, mesajul analizei este unul de risc operațional: armistițiul reduce pericolul imediat pentru civili, dar deschide o etapă de adaptare tehnologică de ambele părți. Iar în cazul Iranului, „laboratoarele, atelierele, facilitățile de instruire și rețelele de achiziții” ar continua să funcționeze, cu efecte care s-ar vedea abia la reluarea ostilităților – „peste două săptămâni, două luni sau doi ani”. [...]
Trei teatre de conflict împing armatele spre un model de război centrat pe date, software și producție , iar consecința directă este o presiune mai mare pe capacitatea industrială și pe lanțurile de aprovizionare, nu doar pe „vârfuri” tehnologice, potrivit adevarul.ro . Analiza trece prin Orientul Mijlociu, Europa de Est și Asia-Pacific și susține că schimbarea este una dintre cele mai importante de la finalul Războiului Rece. Elementul comun identificat de experți este dependența tot mai mare de informație în timp real și de adaptare rapidă pe câmpul de luptă. În acest cadru, avantajul nu mai vine exclusiv din platforme scumpe, ci din integrarea datelor (inclusiv satelitare), automatizare și ritmul cu care o armată își poate actualiza țintele, tacticile și logistica. Orientul Mijlociu: lovituri rapide, ținte actualizate în ore În conflictul cu Iranul, operațiunea militară comună SUA–Israel, lansată la finalul lunii februarie, este prezentată ca exemplu de campanie construită pe coordonare și informații în timp real. Primele lovituri au vizat infrastructuri strategice și lideri politici, într-o acțiune descrisă ca extrem de rapidă. Campania s-a bazat pe integrarea imaginilor satelitare, a sistemelor autonome și a mecanismelor de lovire de precizie, cu ținte actualizate în timp real, uneori în câteva ore. Experții citați consideră că este o continuare a unor tactici văzute și în alte conflicte, dar la un nivel tehnologic mai avansat. Ucraina: tehnologie comercială și război de uzură în același timp Războiul Rusia–Ucraina este descris drept „laborator” pentru inovația militară, tocmai prin combinația dintre metode tradiționale (artilerie, trupe terestre) și utilizarea extinsă a dronelor. Ucraina a folosit sisteme fără pilot de la drone ieftine la platforme autonome complexe, în aer, pe apă și la sol, iar Rusia și-a dezvoltat la rândul ei capabilități, inclusiv război electronic și drone produse în masă. Un punct cu impact operațional și economic este rolul tehnologiei comerciale: imagini satelitare de la companii private, sisteme bazate pe cloud (infrastructură de calcul și stocare la distanță) și instrumente de inteligență artificială pentru coordonare. În același timp, analiza notează limita: conflictul rămâne unul de uzură, în care producția de muniție și echipamente la scară largă poate fi decisivă. China–Taiwan: investiții masive și adaptarea apărării În Asia-Pacific, tensiunile China–Taiwan sunt prezentate în cheia pregătirilor pentru un posibil conflict. China își extinde capacitățile prin investiții în modernizarea armatei, inclusiv în drone, sisteme autonome și arme hipersonice. Taiwan își ajustează strategia inspirându-se din lecțiile Ucrainei, cu investiții în sisteme mobile de apărare, infrastructură cibernetică și programe autonome. Rămâne deschisă întrebarea privind rolul Statelor Unite într-un scenariu de conflict, deși Washingtonul este menționat ca partener cheie pentru Taipei. De ce contează: industria și aprovizionarea devin „arme” în sine Concluzia comună a experților este că războiul devine tot mai dependent de tehnologie, date și inovare rapidă, iar domeniile cibernetic și spațial ajung comparabile ca importanță cu cele tradiționale (terestru, aerian, naval). În paralel, lanțurile de aprovizionare și capacitatea de producție capătă statut strategic: nu contează doar performanța tehnologiei, ci și disponibilitatea și costul echipamentelor. Ce urmează, potrivit analizei, este accelerarea unui ciclu în care tehnologia militară nu mai este dezvoltată doar în timp de pace, ci este testată și ajustată direct pe câmpul de luptă, pe fondul unor crize care nu mai sunt tratate ca episoade izolate, ci ca parte a unei transformări globale a conflictelor. [...]
SUA mută racheta hipersonică Dark Eagle sub controlul direct al USSTRATCOM , ceea ce înseamnă că fiecare lovitură va necesita aprobare la nivel de conducere națională , potrivit Interesting Engineering . Decizia ridică sistemul din zona „armelor de teatru” (gestionate de comandanți regionali) la statut de capabilitate strategică, integrată în lanțuri de comandă folosite de regulă pentru mijloace asociate descurajării la nivel național. Schimbarea este confirmată într-un raport către Congres datat 7 aprilie 2026, care stabilește o linie directă de la conducerea națională către U.S. Strategic Command (USSTRATCOM) și apoi către unitățile operative. În noul cadru, unitățile pot executa lansarea, dar nu o pot autoriza: aprobarea pentru utilizare trece exclusiv prin National Command Authority și USSTRATCOM. Ce se schimbă operațional: autorizare centralizată, nu decizie la nivel de teatru Anterior, doctrina trata Long-Range Hypersonic Weapon (LRHW) ca pe un sistem de „focuri cu bătaie lungă” pentru comandanții de teatru. Actualizarea elimină această autoritate: loviturile nu mai pot fi decise la nivel regional, ci doar la nivel național, ceea ce aliniază Dark Eagle cu mecanismele de control asociate sistemelor strategice. În practică, U.S. Army Multi-Domain Task Forces vor opera lansatoarele în teren, însă rolul lor rămâne strict de execuție. Separarea dintre „cine apasă butonul” și „cine aprobă” plasează arma în planificarea de descurajare strategică și limitează utilizarea ei la misiuni considerate critice la nivel de politică națională. Capabilități tehnice și limitări: viteză hipersonică, producție redusă Potrivit analizei citate de publicație, Dark Eagle este un sistem „boost-glide” (un propulsor accelerează vehiculul planor, care apoi planează manevrabil în atmosferă), cu viteză peste Mach 5 și rază de acțiune între 2.700 și 3.500 km. La distanța maximă, timpul estimat până la țintă este de 15–20 de minute, iar traiectoria în atmosferă ar îngreuna detectarea și interceptarea comparativ cu o traiectorie balistică. Racheta are încărcătură convențională, cu un focos mic, sub 14 kg, iar la viteze hipersonice energia impactului este descrisă ca echivalentă cu aproximativ 700 kg de TNT, concentrată pe o zonă mică. Publicația notează și constrângeri de disponibilitate: fiecare baterie are opt rachete, iar producția ar fi limitată, estimată la una–două rachete pe lună, ceea ce impune prioritizare strictă a țintelor. De ce contează: „lovitură globală rapidă” fără escaladare nucleară În noua arhitectură de comandă, Dark Eagle este poziționată ca opțiune de lovire la distanță mare împotriva unor ținte „de mare valoare” și sensibile la timp, precum sisteme de apărare antiaeriană, noduri de comandă, lansatoare de rachete sau radare. Mutarea sub USSTRATCOM urmărește să ofere o capacitate de „rapid global strike” cu încărcătură convențională, dar cu control politic și militar centralizat, pentru a reduce riscul de utilizare nealiniată cu obiectivele naționale și pentru a gestiona mai atent potențialul de escaladare. [...]
Portavionul chinez Fujian ar urma să atingă capacitatea completă de luptă în 2026, iar trecerea la exerciții în larg ar extinde raza operațională a marinei Chinei , potrivit Global Times , care citează canalul militar al CCTV News și comentatori militari chinezi. Fujian, al treilea portavion al Chinei, este prezentat ca intrând în 2026 într-o etapă „critică”, de tranziție de la capacitate operațională inițială la capacitate completă, cu antrenamente în mări îndepărtate („far-sea training”) așteptate să urmeze modelul stabilit de Shandong , care și-a făcut primul antrenament în larg în Pacificul de Vest în aprilie 2023. Ce se schimbă operațional în 2026 Potrivit materialului, criteriul practic pentru „capacitate completă” ține de încărcarea și operarea completă a grupului aerian de la bord și de capacitatea de a lansa și recupera aeronave pe întregul punții. Comentatorul militar Wei Dongxu, citat de CCTV, descrie un parcurs în doi pași pentru antrenamentul în larg: mai întâi, portavionul trebuie să poată opera ca parte a unui grup de lovire (carrier strike group), iar apoi, după ce coordonarea sistemului de luptă al grupului ajunge la un nivel ridicat, urmează operarea în ape îndepărtate. În același context, Wei avertizează că mediul din larg este mai complex și poate include „interferențe externe”, precum supraveghere din partea aeronavelor sau navelor altor țări, ceea ce ar impune reacții rapide și precise și o pregătire solidă pentru situații de urgență. Capacități și ritm de dezvoltare Fujian este descris ca primul portavion chinez dotat cu sistem electromagnetic de lansare a aeronavelor (EMALS) , proiectat și construit „independent”. Nava a încheiat primul test pe mare, de opt zile, la 8 mai 2024, când au fost testate propulsia și sistemele de energie, iar rezultatele au atins țintele așteptate, potrivit articolului. Portavionul a fost pus oficial în serviciu la 5 noiembrie 2025, ceea ce, conform relatării, a marcat intrarea marinei Armatei Populare de Eliberare într-o „eră a trei portavioane”. La scurt timp după intrarea în serviciu, Fujian ar fi desfășurat primul antrenament „de luptă” pe mare, cu exerciții de lansare și aterizare pentru mai multe tipuri de aeronave de bord (J-35, J-15T, J-15DT și KJ-600), precum și navigație în formație și misiuni coordonate de căutare și salvare. De ce contează exercițiile în larg, în logica prezentată de experți Wang Yunfei, expert militar citat de Global Times, susține că ritmul de trecere de la construcție la dezvoltarea capabilităților a fost rapid și că, după punerea în serviciu din noiembrie 2025, antrenamentul de bază ar fi fost în mare parte finalizat, iar capacitatea inițială de luptă ar fi fost atinsă, inclusiv instruire în patru tipuri de condiții meteo (zi/noapte, simplu/complex). În argumentația sa, exercițiile în larg ar fi necesare pentru: validarea maturității și fiabilității portavionului în condiții mai dure decât cele de coastă, unde există sprijin mai ușor de la infrastructura de la sol (radar, comunicații, navigație, avertizare timpurie); valorificarea „reală” a rolului unui portavion în mări îndepărtate, inclusiv pentru misiuni non-combat (ajutor în caz de dezastre, contraterorism, sprijin medical, logistică în larg); protejarea intereselor maritime, inclusiv în zone economice exclusive și pe rute maritime. Materialul mai notează că, pentru a fi considerată capabilitate autentică de luptă în larg, pregătirea trebuie să construiască o capacitate „sistemică” la nivelul întregului grup de lovire, iar, din perspectiva încărcăturii aeriene, contează nu doar numărul de aeronave, ci completitudinea tipurilor, suportul tehnic pentru ciclul operațional și participarea unui număr cât mai mare de piloți pentru acumularea de experiență. [...]
Zece state din Nordul și Estul Europei pregătesc un cadru comun pentru evacuări transfrontaliere în criză , cu planificare din timp pentru transport, controale la frontieră și capacități de primire, potrivit Focus . Miza este una operațională: stabilirea unor proceduri care să permită mutarea rapidă a populației „peste granițe” în cazul unei crize majore sau al unui război. Memorandumul invocat într-un comunicat al guvernului suedez ar urma să reglementeze „deplasarea persoanelor peste granițe în caz de criză”. Documentul a fost semnat la o întâlnire digitală în februarie, pe fondul lecțiilor desprinse din războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, când milioane de oameni au fost relocați temporar în alte regiuni sau țări. Cine participă și ce se pregătește concret În acord sunt implicate: Suedia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Islanda, Letonia, Lituania, Norvegia și Polonia. Conform comunicării citate, planurile vizează, în avans, elemente de execuție care devin critice într-o evacuare de amploare: organizarea transporturilor; modul de derulare a controalelor la frontieră; construirea/activarea structurilor de primire; stabilirea unor coridoare speciale de evacuare; proceduri de înregistrare a persoanelor după sosire. Prioritate pentru grupurile vulnerabile O atenție separată este acordată persoanelor care se pot descurca greu singure într-un dezastru: copii, vârstnici și persoane cu dizabilități, potrivit publicației poloneze Forsal , citată de Focus . În planificare intră și pacienții din spitale și rezidenții din centre de îngrijire, pentru care sunt prevăzute vehicule speciale, personal medical și sprijinul organizațiilor umanitare. Polonia, plan național separat: rute, capacități și comunicare publică Pe lângă cadrul regional, Polonia lucrează la un concept detaliat de evacuare în masă pe teritoriul propriu, relatează Forsal. Autoritățile regionale ar urma să stabilească din timp ce spații pot fi folosite ca adăpost (inclusiv spitale și cămine), precum și ce autobuze sau trenuri pot fi mobilizate, iar rutele rutiere și feroviare utilizabile ar fi predefinite în funcție de starea infrastructurii și de posibile avarii. În paralel, planul include măsuri de informare rapidă a populației din zonele expuse – prin sirene, mesaje în media, pliante și notificări electronice – cu obiectivul de a limita răspândirea zvonurilor și a dezinformării. Familiile ar urma să fie relocate, pe cât posibil, împreună, iar pentru fiecare persoană sunt menționate necesități de bază (hrană, apă potabilă, îmbrăcăminte, produse de igienă și medicamente esențiale). Totodată, autoritățile poloneze recomandă, potrivit Forsal, ca bagajul personal să fie redus la strictul necesar pentru aproximativ 72 de ore. [...]
Franța testează cu succes folosirea rachetelor Hellfire de pe drone pentru a doborî drone, mizând pe costuri mai mici decât în cazul interceptoarelor aer-aer consacrate, potrivit Focus . Miza operațională și bugetară este reducerea prețului pe interceptare într-un context în care țintele (dronele) sunt adesea mult mai ieftine decât muniția folosită pentru a le neutraliza. Testul a fost realizat de Forțele Aeriene Franceze, care au tras dintr-o dronă o rachetă asupra unei alte drone, folosită ca țintă ce simula un adversar. Armata franceză a evaluat exercițiul drept un succes și un pas înainte în „lupta cu drone”, cu potențial de creștere a eficienței costurilor, notează publicația, citând postul francez BFM. Ce s-a testat: Reaper + Hellfire, adaptată pentru ținte aeriene Pentru test, o dronă MQ-9 Reaper a fost echipată cu o rachetă AGM-114 Hellfire . Deși Hellfire a fost concepută inițial pentru lovirea țintelor la sol (fiind folosită în special ca armă antitanc), o adaptare permite acum utilizarea ei și împotriva țintelor aeriene, conform articolului. Publicația trece în revistă câteva caracteristici tehnice ale rachetei: este dezvoltată de Lockheed Martin și se află în serviciu din 1984; poate atinge 1.530 km/h (Mach 1,3) și are o rază de acțiune între 500 de metri și 8 kilometri. Ghidajul se face cu laser sau radar cu unde milimetrice, iar încărcătura de luptă este de 9 kg. De ce contează: ecuația costurilor la interceptarea dronelor Argumentul central invocat este costul. Până acum, pentru a contracara drone mai mari, Franța ar fi folosit inclusiv rachete Mica (aer-aer), cu un cost de aproximativ 600.000 euro (aprox. 3,0 milioane lei) pe unitate. În comparație, o rachetă Hellfire ar costa în jur de 100.000 euro (aprox. 500.000 lei) bucata. Diferența devine relevantă și prin raportarea la prețul țintelor: o dronă iraniană Shahed ar costa între 20.000 și 40.000 euro (aprox. 100.000–200.000 lei), ceea ce face ca o Mica să fie de circa 20 de ori mai scumpă, în timp ce o Hellfire ar ajunge la un multiplu de aproximativ 3–5 ori, potrivit aceleiași surse. Reacția Ministerului Apărării: „o nouă capacitate operațională” Ministerul francez al Apărării a salutat rezultatul testelor și a susținut că integrarea și extinderea utilizării muniției s-au făcut rapid, la trei luni după introducerea Hellfire pe platforma Reaper. „Spiritul de inovație al forțelor aeriene și spațiale a permis, la doar trei luni după intrarea în serviciu a Hellfire pe Reaper, extinderea utilizării acestei muniții, inițial destinată țintelor la sol”, se arată în comunicare, care vorbește despre „o nouă capacitate operațională de apărare împotriva amenințării dronelor”. În context, Focus notează că presiunea pentru soluții mai ieftine de interceptare crește și în alte teatre de operațiuni, inclusiv pentru SUA, care caută modalități de a contracara drone ieftine cu costuri mai bine calibrate. [...]
