Faptul că două cabluri USB‑C pot arăta identic, dar pot livra puteri și viteze complet diferite, rămâne o problemă operațională care duce la încărcare lentă sau chiar la imposibilitatea de a alimenta anumite dispozitive, potrivit BGR. Miza, dincolo de confort, este una practică: fără etichete cu specificații, utilizatorii ajung să „ghicească” ce poate un cablu, iar rezultatul se vede în performanță și compatibilitate.

USB‑C descrie forma conectorului, nu „capabilitățile” cablului. În interior, cablurile pot avea configurații diferite (număr de fire, cipuri, standarde respectate), ceea ce înseamnă că pot transfera cantități diferite de energie, pot avea viteze diferite de date și pot respecta sau nu anumite standarde USB‑IF. Publicația notează că lipsa etichetării cu specificații este una dintre cele mai enervante părți ale ecosistemului USB‑C.

Încărcare lentă: diferența o face Power Delivery și limita de putere

Dacă un telefon sau un laptop se încarcă lent cu un anumit cablu USB‑C, explicația poate ține de USB‑PD (Power Delivery), standardul care permite „negocierea” puterii între încărcător și dispozitiv. În lipsa USB‑PD, un cablu USB‑C poate livra până la 15 wați, suficient pentru telefoane mai vechi, dar insuficient pentru protocoale de încărcare rapidă.

În schimb, cablurile care suportă Power Delivery pot urca la 60 wați și peste, însă nu există întotdeauna diferențe vizuale între:

• un cablu cu USB‑PD și unul fără USB‑PD;
• două cabluri USB‑PD care suportă niveluri diferite de putere.

Consecința este directă: dacă un laptop are nevoie de 100 wați pentru a se încărca „la viteză maximă”, iar cablul poate duce doar 60 wați, încărcarea va fi limitată.

De ce unele cabluri „bune” tot reduc viteza: rolul cipului E‑marker

BGR mai arată că, pentru dispozitive care trag putere mare (peste 100 wați), poate fi necesar un cip inteligent numit E‑marker, folosit pentru siguranță. Dacă un cablu nu are acest cip, încărcarea poate reveni automat la o treaptă Power Delivery mai joasă, ceea ce se traduce prin încărcare mai lentă, chiar dacă „pe hârtie” cablul pare compatibil.

În plus, aceeași logică se aplică și la curent: cablurile cu USB‑PD și E‑marker pot permite, de regulă, până la 5 amperi, în timp ce altele permit tipic 3 amperi, ceea ce influențează direct ce dispozitive pot fi alimentate confortabil.

Când un cablu încarcă unele dispozitive, dar refuză altele

Un alt scenariu descris este cel în care un cablu USB‑C la USB‑C încarcă unele dispozitive, dar nu pornește deloc încărcarea la altele. Explicația ține de „handshake”-ul (negocierea) necesar pentru a stabili direcția fluxului de energie între „sursă” (încărcător) și „consumator” (dispozitiv). La USB‑A la USB‑C, direcția e impusă fizic (USB‑A e sursa), însă la USB‑C, unde ambele capete arată la fel, această decizie se bazează pe doi pini de configurație și pe comunicarea dintre dispozitive.

Dacă un dispozitiv nu poate comunica prin acești pini, negocierea nu se poate face și energia nu mai circulă deloc. Publicația spune că situația apare mai ales la periferice și gadgeturi ieftine; iar dacă problema e că telefonul nu se încarcă, recomandă și verificări simple, precum curățarea portului de încărcare (menționată ca „DIY fix” în material).