Știri
Știri din categoria Știință
O expediție cu tehnologie avansată a identificat 31 de specii marine noi, într-o zonă vastă și puțin explorată din Atlanticul de Sud, în largul coastelor Braziliei, potrivit Mediafax. Miza descoperirii ține de capacitatea cercetării oceanice de a „vedea” organisme fragile fără a le distruge, ceea ce poate accelera cartografierea biodiversității din așa-numita zonă de mijloc a oceanului.
Expediția a fost realizată de o echipă internațională aflată la bordul navei Falkor, operată de Institutul Oceanic Schmidt, și a vizat apele tropicale ale Atlanticului de Sud, relatează Science Alert (menționată de Mediafax).
Cercetătorii au folosit tehnologii avansate de imagistică pentru a confirma că 31 dintre speciile analizate nu fuseseră descrise până acum. În mod tradițional, o parte dintre viețuitoarele din aceste zone sunt greu de cercetat deoarece sunt foarte fragile și se pot deforma sau distruge atunci când sunt capturate.
Pentru documentare, echipa a utilizat scanări cu laser, imagini 3D și secvențiere genomică (analiza materialului genetic), metode care permit identificarea și descrierea mai precisă a organismelor.
Printre speciile menționate se numără:
Trei sisteme de imagistică au fost montate pe vehiculul operat de la distanță SuBastian, care a scanat animalele cu laser, a realizat imagini 3D și a surprins siluete cu contrast ridicat pentru detalii fine. Pentru analiza microbilor, echipa a folosit un microscop dezvoltat la Universitatea Stanford.
Expediția a consemnat și o premieră științifică: obținerea de imagini 3D ale structurii celulare vii a unui microb, despre care echipa spune că este prima observație de acest tip realizată pe mare.
„Cel mai mare habitat de pe Pământ, zona de mijloc a oceanului, este plin de animale incredibile pe care abia începem să le înțelegem”, a declarat Karen Osborn, zoolog la Muzeul Național de Istorie Naturală Smithsonian și coordonatoarea științifică a expediției.
Recomandate
NASA mută Artemis III în orbita Pământului pentru a testa două landere lunare, o schimbare operațională menită să reducă riscul înaintea unei noi aselenizări. Potrivit Jalopnik , misiunea programată pentru 2027 nu va zbura către Lună și nu va include un echipaj „revenit” din Artemis II, ci va funcționa ca o demonstrație complexă de integrare între mai multe vehicule și companii. Planul inițial era ca Artemis III să fie prima misiune de aselenizare cu echipaj uman după 1972, însă NASA a redesenat programul în februarie, tocmai pentru a evita trimiterea astronauților la o aselenizare fără testarea prealabilă a vehiculelor de coborâre. În noua arhitectură, Artemis III rămâne pe orbită terestră și încearcă, într-o singură misiune, să valideze două sisteme diferite de aselenizare. Cum ar urma să decurgă misiunea Artemis III Secvența descrisă include trei lansări separate și mai multe andocări: o rachetă SLS lansează patru astronauți pe orbită, într-o capsulă Orion, într-un profil similar cu Artemis II; Blue Origin trimite pe orbită landerul lunar Blue Moon, lansat cu o rachetă New Glenn ; Orion andochează cu Blue Moon pentru două zile, timp în care astronauții fac teste și exersează trecerea în cealaltă navă; SpaceX lansează Starship pe orbită, care andochează cu Orion pentru o zi; astronauții fac teste, dar, conform articolului, nu ar urma să intre efectiv în Starship; Orion revine pe Pământ și amerizează pentru recuperare, durata totală fiind estimată la aproximativ două săptămâni. De ce crește complexitatea (și riscul) operațional Miza nu este doar numărul de manevre, ci dependența de maturitatea tehnică a mai multor sisteme în paralel. Jalopnik notează că misiunea ar implica trei lansări cu trei rachete diferite, plus două secvențe de andocare/dezandocare. În plus, publicația citează o analiză Space.com potrivit căreia niciunul dintre cele două landere nu există în acest moment, iar Starship nu a zburat încă pe orbită. În același timp, New Glenn a suferit recent o explozie pe rampa de lansare, ceea ce ar putea împinge calendarul, întrucât Blue Origin nu ar putea relua lansările decât după câteva luni, cel puțin. Ce urmează: Artemis IV și obiectivul unei baze lunare Dacă Artemis III își atinge obiectivele de testare, ideea este ca Artemis IV să încerce să ducă astronauți pe suprafața Lunii în 2028. Dacă apar întârzieri sau eșecuri, calendarul ar urma să fie împins. În logica programului, aceste demonstrații sunt pași necesari pentru planurile mai ample ale NASA de a construi o bază lunară, însă, înainte de orice aselenizare, agenția trebuie să dovedească faptul că poate integra și opera în siguranță vehiculele de coborâre în regim real de misiune. [...]
NASA a adus X-59 la parametrii necesari pentru zboruri deasupra zonelor locuite , un pas operațional esențial înaintea testelor în care agenția vrea să măsoare reacția populației la „bubuitura” atenuată a unui avion supersonic, potrivit IT之家 . Aeronava de cercetare X-59 a finalizat la începutul acestei luni primul său zbor supersonic, iar NASA spune că a fost verificată atingerea vitezei și altitudinii cerute pentru viitoarele zboruri de test deasupra zonelor rezidențiale din SUA. Miza programului este demonstrarea unui zbor supersonic fără „boom sonic” puternic, înlocuit de un sunet mai slab, descris ca un zgomot surd. În cel mai recent zbor de test (vinerea trecută), X-59 a atins 1,4 Mach (aprox. 924 mile/oră, adică circa 1.487 km/h) și a urcat la 55.000 de picioare (aprox. 16,8 km). În testul anterior, din 5 iunie, aeronava a zburat cu 1,1 Mach. De ce contează testul: pregătirea pentru misiunea Quesst NASA a indicat că acest zbor a fost mai „cheie” decât cel precedent, deoarece avionul a îndeplinit mai mulți indicatori de bază care urmează să fie replicați în misiunea „Quiet Supersonic Technology Demonstration” (Quesst). Lansarea efectivă a misiunii este estimată peste câteva luni. Ce urmează: validare acustică și feedback de la populație Înainte de zborurile peste zone dens populate, X-59 intră într-o etapă de validare acustică, în care echipa va măsura caracteristicile sonore la regim supersonic pentru a confirma că, la trecerea barierei sunetului, nu apare un boom sonic clasic. În testele Quesst, X-59 va survola zone locuite, iar NASA va colecta feedback de la oamenii de la sol pentru a evalua cum este perceput în practică acest tip de zgomot redus — un element critic pentru orice discuție viitoare despre acceptabilitatea zborului supersonic deasupra uscatului. [...]
Un val de căldură neobișnuit în Antarctica a declanșat topire de suprafață în plină iarnă australă , un semnal care, cumulat cu tendința de încălzire observată de decenii, crește riscul de pierdere accelerată a gheții și, implicit, presiunea pe scenariile de creștere a nivelului mărilor, potrivit Futurism . Pe parcursul lunii iunie, temperaturile au urcat în unele zone cu până la 36°F peste medie (aprox. 20°C). Publicația notează că pe 6 iunie, cercetători aflați pe Peninsula Trinity – punctul cel mai nordic al continentului – au înregistrat maxime de 15,4°C, peste pragul de îngheț. Profesorul de climatologie Raúl Cordero, de la Universitatea din Groningen, a descris pentru The Guardian amplitudinea abaterii ca fiind excepțională: „Este absolut nebunesc. Este, de asemenea, cu aproximativ 20°C peste normal pentru perioada asta a anului. Este o anomalie uriașă.” Efect operațional imediat: ploaie și topire pe un ghețar care ar fi trebuit să acumuleze zăpadă Glaciologul chilian Luis Muñoz a declarat pentru aceeași publicație că, în timpul unei urcări recente pe ghețarul Collins (în extremitatea nord-vestică a peninsulei), el și un coleg au găsit condiții de topire la suprafață: „tot ce era afară s-a topit”. În mod obișnuit, în această perioadă ar exista circa 20 cm de zăpadă și multă gheață la sol, însă echipa a observat ploaie, iar precipitațiile au fost suficient de calde încât să topească gheața de la suprafață. Muñoz a avertizat că impactul este direct asupra ghețarului, într-un moment în care acesta ar trebui să primească zăpadă, nu să piardă masă prin ablație (procesul prin care gheața se reduce prin topire sau sublimare). De ce contează: valurile de căldură nu „distrug” singure gheața, dar se adaugă unei tendințe de încălzire Cordero a explicat că un episod singular nu va distruge de unul singur gheața Antarcticii, însă evenimentul vine pe fondul unor temperaturi în creștere observate de decenii pe continent. În relatarea citată, el pune valul de căldură pe seama unor vânturi vestice „extrem de puternice” și spune că astfel de condiții au devenit mai frecvente din anii 1980, fenomen asociat cu schimbările climatice. În același context, Futurism amintește că lumea a trecut prin a doua cea mai caldă lună mai din istoria măsurătorilor și că Antarctica se confruntă cu reducerea rapidă a acoperirii glaciare, inclusiv în zona ghețarului Thwaites, supranumit „ghețarul apocalipsei” din cauza temerilor privind efectele asupra coastelor la nivel global dacă se dezintegrează. Proiecții: topirea ar putea crește semnificativ până în 2100, în funcție de traiectoria emisiilor O analiză recentă a Antarctic Research Center (Te Herenga Waka – Victoria University of Wellington) , citată de Futurism, indică faptul că topirea ar putea ajunge până la de zece ori nivelul actual înainte de 2100, dacă nu sunt reduse drastic emisiile de carbon. Nicholas Golledge, profesor de climatologie la Te Herenga Waka și coautor al studiului, a avertizat că, într-un scenariu cu o creștere a temperaturilor globale de aproximativ 3,5–4°C peste nivelurile preindustriale, topirea de suprafață sporește vulnerabilitatea platformelor de gheață la colaps rapid și la creșterea nivelului mării; peste 4°C, riscul de colaps rapid devine și mai pronunțat. [...]
Un studiu pe peste 880 de papagali în captivitate sugerează că unele păsări folosesc nume pentru a identifica indivizi , nu doar pentru a imita sunete, potrivit Science Daily . Rezultatul contează mai ales pentru cercetarea cogniției animale: dacă „numele” sunt folosite funcțional, atunci comunicarea socială la papagali poate fi mai structurată decât se credea, cu implicații pentru modul în care sunt evaluate învățarea și intenția din spatele vocalizărilor. În loc să înregistreze papagali sălbatici în habitate tropicale, echipa condusă de Lauryn Benedict (profesor de biologie la University of Northern Colorado) a analizat păsări care trăiesc alături de oameni și aud frecvent cuvinte, inclusiv nume. Studiul a fost realizat împreună cu Christine Dahlin (University of Pittsburgh at Johnstown) și cercetători din Austria, iar concluziile au fost publicate în revista PLOS ONE . Ce au analizat cercetătorii și ce au găsit Datele au venit din proiectul ManyParrots , o rețea colaborativă care colectează chestionare și înregistrări audio despre învățare, cogniție și comportament vocal la papagali. Cercetătorii au analizat informații din chestionare pentru peste 889 de papagali și au folosit, unde a fost posibil, detalii suplimentare oferite de participanți pentru a înțelege contextul în care păsările rosteau nume. Din materialul colectat: aproape jumătate dintre participanți au trimis exemple în care papagalii spuneau nume; dintre cele 413 înregistrări care includeau folosirea de nume, 88 păreau să arate utilizarea numelor ca „etichete” pentru anumite persoane sau animale; echipa spune că există dovezi puternice că unii papagali nu aplicau nume unor categorii largi (de tipul „oameni”), ci le asociau cu un individ anume. De ce nu e doar „mimică” și unde sunt limitele Înregistrările indică și utilizări care nu seamănă cu felul în care oamenii folosesc numele. Un exemplu menționat este că unele păsări își repetau propriul nume pentru a atrage atenția, ceea ce sugerează o adaptare a „numelor” la scopuri sociale diferite, în funcție de situație. În același timp, autorii avertizează că nu se poate trage o concluzie directă că aceste semnale sunt echivalente cu numele umane, pentru că semnalele animale pot fi foarte diferite și intenția din spatele lor nu este pe deplin înțeleasă. Christine Dahlin punctează explicit această limitare: „Nu putem concluziona că sunt analoge numelor umane, atât pentru că semnalele animalelor sunt adesea atât de diferite, cât și pentru că nu înțelegem intenția completă din spatele semnalelor.” Studiul mai arată că diferențele dintre specii și chiar dintre indivizi ridică întrebări deschise despre când, cum și de ce animalele folosesc vocalizări pentru a identifica sau a se referi la alți indivizi „pe nume”. Cercetarea a fost finanțată parțial de Vienna Science and Technology Fund (WWTF), proiectul ANIML (LS23-014), iar finanțatorii nu au avut rol în designul studiului, colectarea și analiza datelor, decizia de publicare sau pregătirea manuscrisului. [...]
Un semnal radio repetitiv la 84 de minute a fost legat de un sistem binar strâns , o explicație care poate deveni „etalon” pentru o clasă rară de fenomene și poate orienta mai eficient observațiile viitoare cu radiotelescoape, potrivit Antena 3 . Semnalele analizate fac parte dintr-o categorie de evenimente radio neobișnuite, care apar, dispar pentru perioade lungi și revin într-un ritm regulat. Un studiu publicat în „Nature Astronomy” propune acum o soluție pentru unul dintre aceste cazuri, după ani în care originea a rămas neexplicată. Ce au identificat cercetătorii și de ce contează Echipa a concluzionat că sursa nu este o singură „stea moartă” care se rotește lent (ipoteza inițială), ci un sistem format din două stele aflate pe o orbită foarte strânsă, în care una extrage constant materie de la cealaltă. Obiectul a fost denumit ASKAP J1745-5051 și a fost identificat de Kovi Rose, doctorand în fizică la Universitatea din Sydney , în urma analizei unor observații realizate cu radiotelescopul australian ASKAP. Sistemul ar fi compus din: o pitică albă (rămășița unei stele care și-a încheiat viața), cu dimensiuni apropiate de cele ale Pământului, dar cu masă comparabilă cu cea a Soarelui; o pitică roșie , o stea mică și rece, cu aproximativ o zecime din masa Soarelui. Cele două corpuri cerești sunt atât de apropiate încât completează o orbită în aproximativ 84 de minute , iar impulsurile radio apar în același ritm cu mișcarea orbitală. Mecanismul propus: materie transferată, raze X și câmpuri magnetice Fenomenul ar fi alimentat de gazul smuls de la pitica roșie și atras de gravitația piticei albe. Pe măsură ce materialul cade spre steaua compactă, se încălzește și emite radiații X, iar observațiile cu telescoape spațiale arată că intensitatea razelor X poate varia de peste zece ori , semn al unui proces activ de acumulare a materiei. Impulsurile radio ar proveni dintr-o regiune diferită, probabil acolo unde câmpurile magnetice ale celor două stele interacționează cu fluxul de gaz dintre ele. O particularitate suplimentară: semnalele radio prezintă un model fin de benzi luminoase și întunecate, asemănător cu cel observat în emisiile radio produse de Jupiter și satelitul său Io — un tipar care, potrivit materialului, nu mai fusese detectat până acum într-un astfel de sistem stelar. De asemenea, semnalul se poate opri complet pentru câteva ore, înainte să reapară. Ce schimbă față de ipotezele vechi Mult timp, astronomii au suspectat că astfel de semnale provin de la stele neutronice (pulsari). Totuși, conform explicației din articol, o stea neutronică ce s-ar roti suficient de lent pentru a produce impulsuri la acest interval nu ar trebui, potrivit teoriilor actuale, să emită semnale radio detectabile. În acest context, obiectul identificat ar putea deveni un punct de referință pentru studierea „tranzientelor radio cu perioadă lungă” (fenomene radio care apar intermitent, cu perioade mari). Compararea altor semnale similare cu acest sistem ar putea ajuta la stabilirea originii lor și la înțelegerea unor procese fizice care nu pot fi reproduse în laboratoarele de pe Pământ. [...]
O nouă hartă globală arată că pajiștile neperturbate concentrează o parte disproporționat de mare din „infrastructura” fungică ce susține fertilitatea solului și stocarea carbonului , iar practicile agricole pot reduce semnificativ densitatea acestei rețele, potrivit Agerpres , care citează un studiu publicat pe 11 iunie în revista Science . Rețeaua analizată este formată din ciuperci micorizale arbusculare, care trăiesc în simbioză cu majoritatea plantelor terestre: furnizează azot și fosfor plantelor și primesc, la schimb, carbon. Studiul oferă prima hartă globală a distribuției și densității acestor rețele subterane, construind o bază de date care poate fi folosită în conservare, management agricol și în discuțiile despre atenuarea schimbărilor climatice. Unde este „miezul” rețelei și de ce contează pentru sol și carbon Conform studiului, în pajiștile de mare altitudine sau în zone inundate (exemplul dat: Everglades, Florida ), primii 15 centimetri de sol sunt deosebit de denși și ar conține aproximativ 40% din biomasa fungică globală. Autorii interpretează acest rezultat ca un semnal că pajiștile neperturbate funcționează ca un absorbant de carbon „esențial și fiabil”. Justin Stewart, biolog evoluționist la Society for the Protection of Underground Networks , a declarat pentru Live Science: „Aceasta este cea mai densă pădure fungică de pe Pământ și se află sub pajiști sălbatice.” Tot el leagă rezultatele de presiunea asupra acestor ecosisteme, pe fondul dispariției rapide a pajiștilor sălbatice. Ce indică datele despre impactul agriculturii Harta globală sugerează că unele practici agricole „decimează” rețeaua subterană: solul vegetal din terenurile cultivate are, în medie, densități de micelii cu aproximativ 50% mai mici. Studiul nu identifică exact practicile cu cel mai mare impact, însă autorii indică drept posibile explicații fungicidele și îngrășămintele cu fosfor și azot. Dimensiunea rețelei: de la metri pe centimetru cub la scări cosmice Cercetătorii au estimat o densitate medie a hifelor (filamentele care compun miceliul) de 4,4 metri pe centimetru cub în solul vegetal. Dacă toate hifele ar fi așezate cap la cap, ar rezulta aproximativ 110 cvadrilioane de kilometri — aproape de un miliard de ori distanța Pământ–Soare și circa 10% din lățimea Căii Lactee, potrivit estimării din studiu. La nivel de tip de ecosistem, pajiștile sălbatice au avut cea mai mare densitate (6,6 metri pe centimetru cub), iar copacii cultivați cea mai mică (3,8 metri pe centimetru cub). Cum a fost construită harta și ce limitări are Pentru realizarea hărții, echipa a compilat date din 16.669 de probe de sol, provenite din 322 de studii anterioare, acoperind toate continentele și nouă biomi. Apoi a folosit inteligența artificială pentru a prezice distribuția ciupercilor pe fiecare 1 kilometru pătrat de sol vegetal, pe baza datelor despre climă, chimia solului, vegetație și densitatea hifelor. Autorii notează însă că unele regiuni (inclusiv pădurile tropicale și deșerturile) au nevoie de mai multe eșantionări pentru a reduce incertitudinea. Ei estimează că, în următorii cinci ani, harta va fi actualizată și va oferi o imagine mai bună a distribuției acestor ciuperci. Într-o evaluare externă citată de material, Andrea Genre (Universitatea din Torino), care nu a fost implicată în cercetare, spune că o astfel de hartă era „urgent necesară” și poate informa strategii mai eficiente de conservare și restaurare a biodiversității, management agricol și atenuarea schimbărilor climatice. Edouard Evangelisti (Universitatea Coasta de Azur), de asemenea neimplicat în studiu, atrage atenția că, din perspectiva ciclului carbonului, contează nu doar abundența hifelor vii, ci și dinamica lor: cât de repede cresc, mor și cum contribuie la stabilitatea carbonului din sol. [...]
