Știri
Știri din categoria Știință
Proiectul „America’s Time Capsule” testează, în practică, cât de departe pot merge standardele moderne de conservare și etanșare pe termen foarte lung, într-o inițiativă oficială care își propune să păstreze o arhivă reprezentativă a SUA timp de 250 de ani, potrivit G4Media.
Capsula urmează să fie îngropată ceremonial pe 4 iulie 2026, în Parcul Național Istoric Independence din Philadelphia, și ar urma să fie deschisă în 2276, la 500 de ani de la Declarația de Independență. Proiectul este coordonat de America250, organism non-partizan însărcinat de Congresul SUA cu organizarea evenimentelor dedicate aniversării de 250 de ani.
Miza operațională a proiectului este ca obiectele depozitate să rămână „uscate și intacte” după două secole și jumătate într-un mediu subteran, unde coroziunea, infiltrațiile și variațiile de presiune pot compromite rapid o structură. Capsula a fost dezvoltată cu oameni de știință de la Institutul Național de Standarde și Tehnologie (NIST), experți în conservare de la Biblioteca Congresului și în coordonare cu Serviciul Parcurilor Naționale.
Inginerul NIST Jay Nanninga, implicat în design, spune că provocarea majoră este realizarea unei etanșări care să reziste nu doar „decenii”, ci 250 de ani.
Spre deosebire de capsulele clasice tip „cutie”, varianta oficială este un vas cilindric din oțel inoxidabil, frezat cu precizie conform specificațiilor NIST. Alegerea cilindrului a fost motivată și de fabricație: echipa poate folosi un tub industrial standard, iar o țeavă solidă are mai puține puncte vulnerabile decât un recipient dreptunghiular cu multiple îmbinări sudate.
Pentru etanșare, echipa a renunțat la sudarea clasică în favoarea unei soluții cu indiu: o garnitură din sârmă de lipit cu indiu, care, sub presiune, se autosudează la temperatura camerei („sudare la rece”), umplând șanțul dintre capacul de oțel și corp și formând un inel continuu.
Un alt element-cheie este un înveliș metalic în formă de clopot, care creează un „buzunar de aer” în jurul capsulei pentru a reduce pătrunderea apei și a menține interiorul uscat pe termen lung. Nanninga explică faptul că, dacă solul se saturează cu apă, presiunea acumulată în clopot ar împiedica apa să umple capsula, ceea ce ar face structura mai rezistentă inclusiv la inundații.
Planul inițial nu prevedea îngroparea: capsula ar fi trebuit integrată într-un monument din granit (Sculptura „Join or Die”), însă compania care sculptează granitul a considerat că realizarea unei nișe ar fragiliza structura. În consecință, s-a decis îngroparea.
După finalizare, capsula goală și clopotul vor cântări împreună 900 de kilograme, vor avea o înălțime de 135 de centimetri și vor fi îngropate la o adâncime de 3 metri.
Conținutul inițial confirmat include, între altele:
Capsula va fi expusă public în Philadelphia la începutul lunii iulie 2026, înainte de îngropare. Ulterior, Serviciul Parcurilor Naționale, împreună cu Independence Historical Trust, va supraveghea amplasarea și va include deschiderea viitoare în evidențele oficiale de management ale parcului.
Recomandate
Proiectul „ America250 ” testează, pe termen foarte lung, o soluție de conservare a artefactelor și datelor : o capsulă a timpului de circa 400 kg, proiectată să păstreze o umiditate internă de 35% și să stea îngropată 250 de ani, până la 4 iulie 2276, potrivit HotNews . Miza practică nu e doar simbolică, ci și operațională: organizatorii încearcă să controleze temperatură, umiditate și riscul de inundare pentru a crește șansele ca obiectele să supraviețuiască intacte. Capsula urmează să fie îngropată la Philadelphia , în cadrul festivităților care marchează 250 de ani de la semnarea Declarației de Independență. Construcția este gândită să fie sigilată etanș împotriva apei și să beneficieze de o temperatură relativ stabilă datorită solului, la o adâncime de trei metri. Unul dintre riscurile-cheie luate în calcul este inundarea. Michael Berilla, coordonatorul echipei care a creat capsula, a declarat pentru Associated Press: „Philadelphia ar trebui să fie acoperită de aproape doi metri de apă pentru ca această capsulă a timpului să poată să fie inundată, în teorie. Iar dacă Philadelphia este sub aproape doi metri de apă, atunci lumea are probleme mult mai mari.” Ce intră în capsulă: de la obiecte „clasice” la predicții generate de un chatbot Comisia proiectului a invitat fiecare stat american să trimită obiecte, ceea ce a dus la o colecție eterogenă. Aproape 30 de state au ales să includă scrisori ale guvernatorilor. Între exemplele menționate: California: un supraconductor pentru fuziune nucleară, o imagine topologică realizată de NASA și o predicție generată de chatbotul Claude despre cum ar arăta statul peste 250 de ani (inclusiv scenariul unei „Federații a Pacificului”). Michigan: pietre Petoskey (corali fosilizați) și o bucată mare de minereu de cupru, cu trimitere la istoria extracției de cupru în regiune. Nevada: jetoane și fise de jocuri de noroc și o monedă comemorativă. În paralel, organizatorii au solicitat contribuții și de la companii și instituții. Un element cu miză tehnologică este dispozitivul de stocare moleculară a datelor al Bibliotecii Congresului: un recipient metalic mic ce conține ADN sintetic în care au fost codificate copii digitale ale unor materiale selectate (documente și înregistrări istorice, între altele), potrivit descrierii de pe site-ul America250. La polul opus, apar și contribuții cu valoare culturală discutabilă pe termen atât de lung: Coca-Cola a donat o sticlă goală și versurile sloganului „I’d Like to Buy the World a Coke” dintr-o reclamă din 1971, iar PGA of America a trimis o unealtă folosită pe terenul de golf și o fotografie a campionului PGA din 2026. Context: încrederea în continuitatea SUA, pusă sub semnul întrebării În aceeași perioadă, un sondaj Reuters/Ipsos citat în material arată că 2 din 5 americani nu cred că SUA vor mai exista peste 250 de ani — un contrast care face proiectul relevant nu doar ca exercițiu de memorie, ci și ca indicator al anxietăților contemporane legate de viitorul instituțional al țării. Capsula, care include și „o cantitate impresionantă de poezie” trimisă de state, urmează să fie îngropată pe 4 iulie, de Ziua Independenței, și deschisă în 2276, la 500 de ani de la declararea independenței SUA. [...]
NASA încearcă să prelungească viața telescopului Swift cu o misiune de 30 de milioane de dolari (aprox. 138 milioane lei) , într-o operațiune care ar putea deschide piața serviciilor comerciale de „întreținere” a sateliților pe orbită, potrivit Antena 3 . NASA a contractat startup-ul Katalyst Space Technologies pentru a ridica Observatorul Swift pe o orbită mai înaltă, astfel încât să-și poată continua misiunea de detectare a unor evenimente cosmice rare, precum exploziile de raze gamma și supernovele. Misiunea ar urma să înceapă chiar din această săptămână, odată cu lansarea planificată a unei nave robotice, iar lansarea „ar putea avea loc chiar de marți”, conform informațiilor citate în material. Presiunea de timp vine din degradarea orbitei: Swift, lansat în 2004, pierde altitudine tot mai rapid din cauza activității solare intense. Pentru ca salvarea să fie posibilă, telescopul trebuie să rămână la peste 300 km altitudine, iar estimările indică faptul că va coborî sub acest prag critic în luna octombrie. Cum ar urma să fie „prins” și ridicat Swift Nava autonomă a Katalyst, numită Link, este descrisă ca având dimensiunea aproximativă a unui frigider, cu panouri solare cu anvergură de 12 metri și trei brațe de puțin peste un metru fiecare, dotate cu dispozitive de prindere. Planul operațional prezentat în articol: Link ar avea nevoie de aproximativ o lună ca să ajungă la Swift și să îl captureze; apoi încă aproximativ două luni pentru a-i ridica orbita de la 360 km la 600 km. Dacă operațiunea reușește, Swift și-ar putea relua activitatea până în septembrie, potrivit directorului executiv al Katalyst Space, Ghonhee Lee. De ce contează: un test pentru „service” comercial în spațiu Swift nu a fost proiectat pentru a fi reparat sau capturat, iar compania admite că nu există garanția succesului. NASA a semnat contractul cu Katalyst în septembrie anul trecut, cu două cerințe: să se miște rapid, dar fără să agraveze situația. Pentru a câștiga timp, NASA a oprit instrumentele științifice ale telescopului, iar observațiile sunt suspendate din februarie. Șefa misiunilor științifice ale NASA, Nicky Fox, argumentează că efortul este justificat și dintr-un motiv bugetar: în prezent, agenția „nu are bugetul necesar” pentru a construi un înlocuitor. Miza pe termen lung: model replicabil, inclusiv pentru Hubble Materialul notează că următorul telescop aflat sub risc ar putea fi Hubble, care își pierde și el altitudinea pe fondul erupțiilor solare. Katalyst susține că un robot „de nouă generație”, încă în dezvoltare, ar putea interveni și în cazul Hubble, mult mai mare. În același context, este menționat că doar China a mai încercat o misiune similară, reușind în urmă cu patru ani să ridice un satelit pe o orbită-cimitir mai înaltă. „Acesta este primul robot spațial american care merge să facă ceva de acest fel”, a declarat Lee pentru Associated Press. Katalyst vede misiunea Swift ca începutul unei industrii de reparații spațiale: compania spune că robotul următor, programat să zboare anul viitor, ar putea interveni la sateliți până la altitudini de 35.800 km și, pe termen mai lung, ar putea susține operațiuni precum realimentare, repoziționare și construcția de platforme spațiale. [...]
O lucrare academică readuce în discuție riscul de a reglementa AI pe o definiție prea îngustă a conștiinței , după ce doi cercetători argumentează că „minți” ar putea apărea în univers în forme și „materiale” radical diferite de cele biologice, potrivit Futurism . Autorii sunt Eric Schwitzgebel , profesor de filosofie la University of California, și Jeremy Pober, cercetător postdoctoral la University of Antwerp . Într-un „working paper” (o lucrare în circulație, nefinalizată în mod necesar printr-un proces editorial complet), ei susțin că, având în vedere dimensiunea universului, e plauzibil să existe entități conștiente foarte diferite de viața de pe Pământ. Un punct central al argumentului este „flexibilitatea substratului” (substrate flexibility) – ideea că aceeași funcție poate fi realizată de materiale diferite. Așa cum un pahar poate fi făcut din mai multe materiale și tot să-și îndeplinească rolul, conștiința ar putea, în această logică, să nu depindă strict de „carne și sânge” pe bază de carbon. De ce contează pentru discuția despre AI Miza practică, în lectura autorilor, este că o presupunere „terrocentrică” – că doar arhitectura biologică familiară nouă poate produce conștiință – poate distorsiona modul în care evaluăm posibilitatea ca sisteme artificiale să devină conștiente. Ei notează că modelele de inteligență artificială nu au un corp fizic, ceea ce ar face ca o eventuală „conștiință” a acestora să fie, prin definiție, diferită de cea umană sau animală. În același timp, materialul descrie o divergență între cei doi cercetători: Pober ar fi de părere că, „până avem motive să credem altfel”, ar trebui să presupunem că cipurile actuale nu pot realiza conștiința, în timp ce Schwitzgebel spune că „ar trebui să fim deschiși” la această posibilitate. Argumentul „statistic” și principiul mediocrității copernicane Lucrarea pornește și de la un raționament probabilistic: dacă pe Pământ conștiința ar exista la vertebrate, cefalopode și unele insecte, iar în medie fiecare galaxie ar avea un milion de planete pe care evoluează specii cu un nivel comparabil de sofisticare comportamentală, atunci universul observabil ar găzdui, pe durata sa de viață, „un quintilion” de planete „calificate”, scriu autorii. Cu „atâtea extrageri la loterie”, unele forme de viață ar urma să fie „cu adevărat stranii”. În concluzie, ei leagă ideea de principiul mediocrității copernicane din cosmologie (că oamenii nu ocupă o poziție privilegiată în univers) și susțin că ar fi o încălcare a acestui principiu să credem că, dintre entități complexe apărute în „substraturi” diverse, doar noi – sau doar cele foarte asemănătoare nouă – ar fi conștiente. Materialul nu oferă dovezi empirice că astfel de „conștiințe” există, ci prezintă un argument filosofic despre plauzibilitatea lor și despre consecințele pe care le-ar putea avea asupra felului în care definim și evaluăm conștiința, inclusiv în contextul inteligenței artificiale. [...]
O echipă de cercetători a reușit să citească integral un sul carbonizat de la Herculaneum fără să-l deschidă , folosind scanări cu raze X și algoritmi care fac textul lizibil pe baza urmelor de cerneală, potrivit Gizmodo . Reușita e relevantă operațional: validează un flux de lucru „non-invaziv” care poate fi replicat pentru alte suluri extrem de fragile, unde deschiderea fizică ar distruge materialul. Sulul descifrat, „PHerc. 1667”, are aproximativ 4,6 feet (circa 1,4 metri) și conține 22 de coloane de text în greacă. Rezultatele au fost publicate într-un preprint (lucrare științifică înainte de evaluarea formală) și sunt prezentate ca un prag important pentru Vesuvius Challenge , o competiție globală care mobilizează echipe să folosească învățarea automată (machine learning), viziunea computerizată și geometria pentru a recupera informații din sulurile carbonizate de la Herculaneum. De ce contează: o metodă repetabilă pentru „cărți” care nu pot fi atinse Miza nu este doar un text antic în plus, ci demonstrația că un sul poate fi „desfășurat” virtual complet, fără intervenție fizică. În trecut, încercările de deschidere mecanică au putut deteriora iremediabil sulurile, iar fragilitatea lor a limitat accesul la conținut. Brent Seales, cofondator al proiectului și informatician la University of Kentucky, a descris saltul tehnic într-o conferință de presă: „Acum doar un an ar fi fost nebunesc pentru oricare dintre noi să creadă că va exista un sul complet citit complet non-invaziv, cu sute de coloane de text. Iar astăzi v-am arătat că asta s-a întâmplat.” Cum a fost „desfășurat” sulul fără deschidere Procesul descris în preprint are trei pași principali: sulul a fost scanat cu raze X de înaltă rezoluție la European Synchrotron Radiation Facility ; datele au fost folosite pentru a reconstrui virtual sulul într-o suprafață „plată”, lizibilă; un program de învățare automată a ajutat la rafinarea urmelor vizibile de cerneală. Autorii subliniază însă o limitare importantă: modelele nu „citesc” singure textul, ci amplifică vizibilitatea pentru verificare de către experți. Transcrierea și descifrarea finală au fost făcute de papyrologi (specialiști în manuscrise pe papirus). Ce se știe despre conținut: un text stoic despre etică Potrivit echipei, textul pare a fi un tratat filozofic despre etică, cu tematică stoică. Este menționat Aristocreon, un savant antic și nepot al lui Chrysippus, filozof stoic. Alte pasaje discută, conform anunțului, teme stoice despre natura umană, impuls și progresul moral al oamenilor. Federica Nicolardi, papyrolog la University of Naples Federico II, implicată în proiect, a rezumat semnificația pentru The Guardian: „Aceste suluri de la Herculaneum, nedeschise, arată ca niște cărți moarte, dar nu sunt. Încep să vorbească din nou.” Context: de la demonstrația din 2015 la competiția lansată în 2023 Villa of the Papyri din Herculaneum a fost descoperită în secolul al XVIII-lea, dar abia în 2015 Seales și colegii săi au arătat, cu tomografie cu raze X și viziune computerizată, că se pot recupera informații fără deschiderea sulurilor. Acea demonstrație a dus la lansarea Vesuvius Challenge în 2023, competiție care, potrivit organizatorilor, a generat un flux constant de descoperiri și metode noi. Ce urmează, în logica proiectului, este extinderea aceleiași metode către alte suluri carbonizate, cu aceeași constrângere operațională: recuperarea textului fără a atinge fizic materialul fragil. [...]
Valul de căldură din iunie împinge Europa spre costuri umane și operaționale tot mai mari , iar o analiză științifică indică faptul că astfel de episoade ar fi fost „practic imposibile” în urmă cu 50 de ani, potrivit Axios . Avertizări de caniculă au fost emise în această săptămână în multe zone ale continentului, de la Irlanda la Slovenia, iar Organizația Meteorologică Mondială a ONU a transmis că valul de căldură se va extinde în următoarele două săptămâni în părți mari din Europa de Vest, Centrală și de Sud. În Spania, autoritățile au raportat cel puțin 212 decese asociate căldurii, iar în Italia au fost înregistrate cinci decese legate de caniculă. În Franța, autoritățile au raportat 40 de decese prin înec asociate înotului nesupravegheat, pe fondul temperaturilor record, și au avertizat asupra unui risc ridicat de incendii de vegetație, în contextul unei secete în agravare. Recorduri de temperatură în Franța și Marea Britanie În Franța, date provizorii ale agenției meteo Météo-France arată că miercuri noaptea a fost cea mai caldă noapte înregistrată, cu o temperatură medie la nivel național de 38,5°C. Tot miercuri, Franța a avut și cea mai caldă zi din istoric, cu o temperatură medie națională de 30°C, depășind recorduri anterioare stabilite în iulie 2019 și august 2003. Météo-France a mai raportat că localitatea Palluau (vestul Franței) ar fi atins „cea mai caldă zi înregistrată vreodată” în țară, cu 43,8°C (date provizorii). În Regatul Unit, Met Office a anunțat un nou record provizoriu al temperaturii maxime pentru luna iunie, pentru a doua zi consecutiv, cu 36,7°C măsurate la Merryfield, în comitatul Somerset. Agenția a precizat că mai multe stații meteo au depășit recordul anterior de 35,6°C, atins în 1976 și 1957. Ce spune analiza: rolul schimbărilor climatice și probabilitatea extremelor O analiză World Weather Attribution, citată de Axios, a concluzionat că schimbările climatice cauzate de om au făcut ca episodul de căldură extremă din această săptămână să fie „practic imposibil” în urmă cu 50 de ani. Potrivit cercetării, dacă valul de căldură din iunie ar fi avut loc în clima din 1976, temperaturile din timpul zilei ar fi fost cu aproximativ 3,5°C mai scăzute. În plus, analiza arată că 45% dintre orașele evaluate din 30 de țări europene „deja au atins sau sunt prognozate să depășească” cele mai ridicate niveluri istorice de stres termic. Cercetătorii mai susțin că nopțile foarte calde care au afectat somnul în această săptămână sunt de circa 100 de ori mai probabile astăzi decât acum 23 de ani (în perioada caniculei europene din 2003), iar vârfurile de temperatură din timpul zilei sunt de aproximativ 10 ori mai probabile. Conform aceleiași analize, faza El Niño–Oscilația Sudică nu a avut un rol în declanșarea acestui episod. De ce contează: presiune pe sănătate publică și pe activitățile economice Dincolo de recordurile meteo, bilanțurile raportate (decese asociate căldurii, înecuri, risc de incendii și secetă) indică o creștere a vulnerabilității operaționale în perioadele de caniculă: de la siguranța populației și funcționarea școlilor și a locurilor de muncă, până la gestionarea riscului de incendii și a efectelor secetei. Într-o declarație care însoțește raportul, Theodore Keeping, cercetător la Imperial College London, a spus: „Știința despre cum schimbările climatice agravează valurile de căldură este stabilită. Emisiile continue din combustibili fosili sunt direct responsabile pentru perturbările pe care oamenii le trăiesc săptămâna aceasta în casele, școlile și locurile lor de muncă. Viteza schimbării este uluitoare. La fiecare câțiva ani vedem recorduri de căldură spulberate în Europa.” [...]
Un etaj superior de Falcon 9, rămas pe orbită după o lansare din 2025, este așteptat să lovească Luna pe 5 august 2026 , iar incertitudinea privind locul exact al impactului face dificil de spus dacă evenimentul va putea fi observat de pe Pământ, potrivit space.com . Etajul superior provine din zborul din 15 ianuarie 2025 care a trimis spre Lună landerul privat Blue Ghost-1 al Firefly, în cadrul inițiativei NASA Commercial Lunar Payload Services (CLPS) . Pe aceeași lansare a fost trimis și Hakuto-R Mission 2 („Resilience”), un lander robotic dezvoltat de compania japoneză ispace. De ce contează: un impact posibil observabil, dar cu „fereastră” și coordonate încă neclare Estimările indică un impact în apropiere de craterul Einstein, lângă marginea vestică a discului lunar (zona „limbului” – marginea vizibilă a Lunii), însă există și un scenariu alternativ în care impactul ar avea loc la craterul Bell, pe fața îndepărtată, invizibilă de pe Pământ. Tocmai această geometrie – „lovitură la margine” – alimentează discuția despre ce ar putea fi văzut: un fulger de impact foarte scurt și/sau un nor de material ejectat. Bill Gray, creatorul aplicației de urmărire astronomică Project Pluto, spune că prognoza s-a schimbat în timp de la „probabil” la „probabil nu”, iar mai recent la „poate”. El a estimat că etajul superior (aprox. patru tone metrice) va intersecta Luna cu o viteză de peste doi kilometri pe secundă, dar avertizează că, deși obiectul a fost urmărit de la lansare, momentul și locul impactului sunt încă „neclare cu minute și zeci de kilometri” și urmează să fie rafinate. Ce s-ar putea vedea: fulgerul de impact și o posibilă „pană” de praf William Cooke, managerul programului NASA Meteoroid Environment Office, anticipează că semnalul vizual ar putea fi „foarte subtil” și „foarte, foarte greu de văzut, dacă nu imposibil”. În același timp, el subliniază că impactul ar putea ridica cantități mari de regolit (praful de la suprafața Lunii), ceea ce ar putea genera o „pană” de material iluminată de Soare, dacă impactul se produce suficient de aproape de marginea vizibilă. Rămân însă necunoscute importante: cât material va fi aruncat, la ce înălțime și cât timp va rămâne vizibil înainte să cadă înapoi, în condițiile gravitației lunare (aprox. o șesime din cea terestră). Concluzia lui Cooke este pragmatică: pentru cei care au timp și interes, „ar putea merita o încercare”. Observațiile „din teren”: Lunar Reconnaissance Orbiter poate documenta urmele Un avantaj operațional este că NASA are deja un „martor” pe orbită. Brent Garry, om de știință al misiunii Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) , spune că sonda va trece peste zona estimată a impactului cu circa șapte zile înainte și circa șapte zile după eveniment. După impact, odată ce poziția se va restrânge, echipa ar putea face țintiri suplimentare pentru a fotografia locul. Rolul comunității: cât mai mulți observatori, în locuri diferite Într-o discuție găzduită de NASA Solar System Exploration Research Virtual Institute (SSERVI), Brian Day (responsabil SSERVI pentru știință cetățenească și dezvoltare comunitară) a insistat că astfel de evenimente sunt utile și ca exercițiu de monitorizare: fulgerele de impact sunt extrem de scurte și pot fi confundate cu „zgomot” pe detector, cum ar fi un impact de raze cosmice. De aceea, observațiile simultane din locații diferite ajută la confirmarea unui eveniment real. Day indică și programul Impact Flash! ca modalitate prin care publicul poate contribui la înțelegerea acestor fenomene, fie cu instrumente proprii, fie folosind instrumente aflate pe orbită în jurul Lunii. În acest moment, miza practică pentru observatori rămâne aceeași: dacă predicțiile de orbită vor restrânge suficient „fereastra” de timp și zona de impact, șansele de a surprinde un semnal (fulger sau pană de praf) cresc; dacă nu, evenimentul ar putea trece neobservat de pe Pământ, dar să fie documentat ulterior de instrumente precum LRO. [...]
