Știri
Știri din categoria Știință
China pregătește extinderea stației Tiangong la șase module și circa 180 de tone, o mișcare care ar putea să-i consolideze poziția operațională în orbita joasă a Pământului într-un moment în care Stația Spațială Internațională (ISS) urmează să fie retrasă în 2030, potrivit Interesting Engineering.
Planul vizează transformarea configurației actuale, în formă de „T”, într-una „în cruce”, cu evoluție către o structură cu șase module. Publicația notează că, deși nu există un calendar ferm făcut public, extinderea este gândită să răspundă cererii în creștere pentru cercetare în microgravitație și să lărgească spațiul pentru parteneriate internaționale.
Potrivit informațiilor citate de Interesting Engineering, primul pas ar urma să fie adăugarea unui modul multifuncțional la nucleul Tianhe, relatat de South China Morning Post (SCMP). Acest al patrulea modul ar urma să funcționeze ca un „nod” central, cu mai multe interfețe de andocare și o ecluză dedicată ieșirilor în spațiu, fiind și punctul principal de montaj pentru două viitoare module de laborator.
În scenariul unei asamblări complete cu șase module, masa totală a stației ar ajunge la aproximativ 180 de tone (198 tons), ceea ce ar crește capacitatea pentru cercetare internațională și pentru ședere pe termen lung.
Extinderea ar fi susținută de modernizări hardware, inclusiv o versiune mai puternică, în mai multe trepte, a rachetei Long March 5B, cu un carenaj (învelișul care protejează încărcătura) de dimensiuni mai mari, conform aceleiași surse.
În paralel, inginerii de la China Academy of Space Technology lucrează la îmbunătățirea brațelor robotice ale stației, pentru a crește precizia și forța necesare unor operațiuni de asamblare și mentenanță mai complexe.
Interesting Engineering arată că Tiangong „se apropie de capacitate” pe fondul creșterii numărului de încărcături utile internaționale și al diversificării echipajelor. Stația, finalizată în 2022 și descrisă ca având dimensiunea aproximativă a unui apartament cu trei dormitoare, a găzduit peste două duzini de astronauți și a susținut peste 260 de experimente.
Beijing își extinde și baza de selecție: astronauți din Pakistan, Hong Kong și Macau sunt așteptați să participe la misiuni „chiar din acest an”, potrivit publicației. În context, articolul amintește că NASA este împiedicată prin lege să colaboreze cu China, în timp ce Beijingul își promovează stația ca „laborator global”.
Tiangong este proiectată să opereze 15 ani, iar dacă ISS va fi scoasă din orbită în 2030 cu ajutorul unui „vehicul de deorbitare” al SpaceX, China ar putea rămâne cu singura stație spațială operațională în orbita joasă a Pământului, în funcție de ritmul în care vor avansa proiectele alternative ale SUA.
Recomandate
China pregătește extinderea stației Tiangong la o configurație cu șase module , potrivit Interesting Engineering , pe fondul apropierii retragerii Stației Spațiale Internaționale (ISS), programată de NASA pentru 2030. Planul ar duce laboratorul orbital chinez la o masă totală de aproximativ 180 de tone (198 „tons”, în sistemul anglo-saxon), într-un moment în care SUA încă nu au finalizat un înlocuitor pentru ISS. Miza este una de poziționare în orbita joasă a Pământului (LEO): odată cu ieșirea din uz a ISS, Tiangong ar putea rămâne singura stație spațială operațională, dacă Beijingul își atinge obiectivele. Publicația notează că stația chineză „atinge deja capacitatea”, pe fondul creșterii numărului de încărcături utile internaționale și al diversificării echipajelor. Cum ar arăta extinderea și ce capacitate urmărește China În prezent, Tiangong are o structură în formă de „T”, iar planul descris vizează trecerea la o configurație în cruce, cu șase module. Extinderea ar începe cu adăugarea unui modul multifuncțional mai mare decât nucleul actual, Tianhe, care ar funcționa ca un „hub” central, cu mai multe interfețe de andocare și o ecluză dedicată ieșirilor în spațiu. Conform relatării, acest al patrulea modul ar deveni și punctul principal de montare pentru două viitoare module de laborator. Un calendar ferm nu este public, însă obiectivul declarat este să răspundă cererii în creștere pentru cercetare orbitală și să lărgească spațiul pentru parteneriate internaționale. Trecerea de la configurația actuală în „T” la una în cruce, cu șase module Adăugarea unui modul multifuncțional (al patrulea), cu interfețe multiple de andocare și ecluză pentru activități extravehiculare Montarea a două module de laborator suplimentare Creșterea masei totale a stației la circa 180 de tone (198 „tons”) Infrastructură de lansare și mentenanță: rachetă și brațe robotice Extinderea ar fi susținută de modernizări tehnice, inclusiv o variantă mai puternică, în mai multe trepte, a rachetei Long March 5B, cu un carenaj (înveliș aerodinamic) de sarcină utilă mărit, potrivit articolului. În paralel, inginerii de la China Academy of Space Technology ar îmbunătăți brațele robotice ale stației, pentru mai multă precizie și forță, necesare asamblării și mentenanței mai complexe. În același context, Interesting Engineering amintește că NASA intenționează să retragă ISS și să folosească un „vehicul de deorbitare” furnizat de SpaceX pentru a ghida stația către reintrarea controlată în atmosferă, deasupra Pacificului de Sud. Dimensiunea „diplomației spațiale” și deschiderea către echipaje noi Tiangong a fost finalizată în 2022 și este descrisă ca având aproximativ dimensiunea unui apartament cu trei dormitoare. De atunci, ar fi găzduit peste două duzini de astronauți și ar fi susținut peste 260 de experimente, mai notează publicația. Un element cu greutate politică este extinderea accesului la misiuni: astronauți din Pakistan, Hong Kong și Macao sunt așteptați să participe „chiar din acest an”, conform articolului. În paralel, textul subliniază că NASA este împiedicată prin lege să colaboreze cu China, în timp ce Beijingul își promovează stația ca laborator deschis. „Astronauți din Pakistan, Hong Kong și Macao sunt așteptați să se alăture misiunilor chiar din acest an.” [...]
O echipă de la Universitatea din Bradford spune că a identificat, cu recunoaștere facială, o schiță până acum „ascunsă la vedere” care ar putea-o reprezenta pe Anne Boleyn , o miză importantă pentru autentificarea și catalogarea colecțiilor istorice, într-un domeniu în care lipsa unui portret cert din timpul vieții lasă loc disputelor, potrivit Mediafax . Cercetătorii au aplicat tehnologia de recunoaștere facială pe o colecție celebră de portrete din perioada Tudor, într-un demers relatat de BBC , iar concluzia lor este că o lucrare catalogată de secole drept „femeie neidentificată” ar fi, de fapt, Anne Boleyn. De ce contează: o metodă care poate schimba modul de atribuire în istoria artei Echipa, condusă de Universitatea din Bradford, susține că metodologia ar putea fi replicată pentru investigații similare în domeniul artei. În același timp, există scepticism în rândul istoricilor de artă față de astfel de concluzii, tocmai pentru că „nu avem un portret pictat al ei din timpul vieții care să fie absolut sigur”, după cum spune dr. Charlotte Bolland, curator senior la National Portrait Gallery, instituție independentă de noul studiu. Un alt element care complică atribuirea este ipoteza că unele imagini ale Annei Boleyn ar fi putut fi distruse deliberat, ceea ce ar fi redus și mai mult „materialul de comparație” pentru specialiști. Cum a fost folosită recunoașterea facială Potrivit explicațiilor din material, un sistem informatic a preluat copiile digitale ale desenelor din colecția Holbein și le-a comparat pe rând, analizând trăsături faciale-cheie cu ajutorul unui algoritm de învățare automată (un tip de software care găsește tipare în date). „Ceea ce analizăm este o serie de desene, pe care le comparăm apoi prin intermediul unui algoritm de învățare automată”, explică prof. Hassan Ugail, specialist în calcul vizual la Universitatea din Bradford. Autoarea principală a cercetării, Karen Davies, spune că echipa a comparat desenele cu rude de gradul întâi ale Annei Boleyn și cu fiica ei, Elizabeth, pentru a căuta „geometria familiei”. Algoritmul evaluează gradul de asemănare dintre două chipuri, iar un procent mai mare de „grupare” ar indica o asemănare facială mai mare. Reacții și limitări: Royal Collection Trust nu susține concluziile Schițele analizate fac parte din colecția de desene ale curții Tudor realizate de Hans Holbein cel Tânăr, aflată în posesia Royal Collection Trust. Instituția nu a fost implicată în proiect și nu susține concluziile, dar salută studiul operelor sale de artă. În paralel, disputa mai veche rămâne deschisă: unii istorici de artă acceptă că o schiță pregătitoare etichetată cu numele Annei Boleyn ar fi corect identificată, în timp ce alții susțin că eticheta ar fi greșită. În acest context, noua analiză încearcă să „ocolească” etichetele și interpretările umane, însă concluziile rămân contestate. [...]
O treaptă superioară de Falcon 9, rămasă pe orbită, este pe curs de coliziune cu Luna pe 5 august , un episod care readuce în discuție problema gestionării deșeurilor spațiale, pe fondul creșterii numărului de lansări comerciale, potrivit Antena 3 . Treapta superioară a rachetei Falcon 9 provine dintr-o lansare comercială din ianuarie 2025 și, conform planului misiunii, ar fi trebuit să revină pe Pământ. În schimb, a rămas blocată pe o orbită extrem de eliptică în jurul Terrei timp de peste un an, iar acum a intrat pe o traiectorie care o va duce spre suprafața Lunii. Estimarea privind impactul îi aparține lui Bill Gray , specialist independent și creator al programului Project Pluto (software de urmărire a obiectelor spațiale). El apreciază că obiectul se va prăbuși cu 8.700 km/h, adică de șapte ori viteza sunetului în aer. Momentul impactului este prognozat pentru 5 august, la 2:44 a.m. ora Coastei de Est a SUA (9:44, ora României). „Prăbușirea nu prezintă niciun pericol pentru nimeni, deși evidențiază o anumită neglijență în ceea ce privește modul în care sunt gestionate deșeurile spațiale.” Ce s-a întâmplat cu misiunea din 2025 Pe 15 ianuarie 2025, o rachetă Falcon 9 a fost lansată de la Centrul Spațial Kennedy al NASA, transportând două module lunare: Blue Ghost (Firefly Aerospace), care a aterizat cu succes și a transmis imagini cu apusul pe Lună înainte de oprirea planificată; Resilience (ispace), care s-a prăbușit pe suprafața Lunii, încheind prematur misiunea. După separarea de încărcătura utilă, treapta superioară a propulsorului nu a reușit să reintre în atmosfera terestră și a rămas pe o orbită „largă și dezechilibrată”, cu o perioadă de aproximativ 26 de zile pentru o rotație completă în jurul Pământului. Conform observațiilor menționate, obiectul ajunge la circa 220.000 km de Terra în punctul cel mai apropiat și la aproximativ 510.000 km în punctul cel mai îndepărtat. De ce contează: deșeurile spațiale devin o problemă operațională Gray explică faptul că orbitele Lunii și ale acestui obiect „se intersectează” și, de regulă, cele două corpuri nu ajung simultan în același punct. Pe 5 august, însă, ar urma să se întâlnească în același loc, în același timp. Specialistul anticipează că impactul ar putea avea loc pe partea vizibilă a Lunii, „la limită”, dar spune că își propune să îmbunătățească precizia estimării până în august, pe măsură ce se acumulează date. Chiar și în scenariul în care lovitura are loc pe fața vizibilă, este puțin probabil ca impactul să poată fi observat de pe Pământ. Antena 3 amintește un precedent din 2009, când NASA a izbit deliberat o rachetă de Lună, iar telescoapele terestre nu au putut vedea prăbușirea. În evaluarea lui Gray, cazul scoate în evidență nevoia de a trata mai serios problema deșeurilor spațiale: numărul de obiecte trimise în spațiu crește, cu efecte asupra astronomiei și calității aerului, iar în cazuri rare și asupra siguranței umane, atunci când fragmente reintră în atmosferă fără să ardă complet și ajung în zone locuite. În acest context, el notează că este preferabil ca astfel de resturi să lovească Luna, nu Pământul. [...]
Mutarea Artemis 3 spre finalul lui 2027 comprimă calendarul tehnic al aselenizării din 2028 , pentru că NASA condiționează misiunile cu echipaj de o listă lungă de demonstrații încă netestate în spațiu, de la realimentare criogenică la aselenizări fără echipaj. Potrivit Space , administratorul NASA Jared Isaacman a indicat că Artemis 3 vizează acum un rendezvous și o andocare în orbită terestră la sfârșitul lui 2027, ca pregătire pentru o încercare de aselenizare cu astronauți în 2028. În cadrul unei audieri în fața House Appropriations Committee , Isaacman a spus că a primit răspunsuri de la cei doi furnizori ai sistemului de aselenizare (Human Landing System – HLS) că pot acoperi nevoile NASA pentru o demonstrație de interoperabilitate în 2027. Bugetul Casei Albe pentru 2027, discutat în acest context, ar aloca 2,8 miliarde de dolari (aprox. 12,9 miliarde lei) pentru contractele HLS. De ce contează: „Artemis 3” devine un test de integrare, dar presiunea rămâne pe 2028 În arhitectura actuală, Artemis 3 nu mai este prezentată ca prima aselenizare a programului, ci ca o misiune de demonstrație în orbită terestră: întâlnire și andocare între capsula Orion și landerele dezvoltate privat. NASA lucrează cu SpaceX (Starship) și cu Blue Origin (Blue Moon) pentru aceste vehicule. Isaacman a indicat că NASA ar fi dispusă să zboare cu „orice navă este gata” când vine momentul pentru Artemis 3, însă ținta „târziu în 2027” strânge fereastra de timp pentru ca unul dintre landere să fie certificat pentru transportul astronauților în 2028. Blocajele operaționale: realimentare, combustibil criogenic, testări fără echipaj Publicația notează că andocarea cu Orion este doar unul dintre pragurile pe care NASA le cere înainte de a aproba un zbor cu echipaj. Printre capabilitățile și demonstrațiile încă necesare se află: gestionarea combustibililor criogenici (răciți la temperaturi foarte joase), care „fierb” și se pierd în timp dacă nu sunt refrigerați corespunzător; misiuni mai lungi decât cele din era Apollo, ceea ce amplifică cerințele de stocare și operare; realimentare în orbită terestră prin lansări multiple , pentru a umple rezervoarele înainte de plecarea spre Lună; transfer de combustibil criogenic între vehicule , o capacitate pe care „nicio navă nu a testat-o vreodată în spațiu”, potrivit textului; aselenizări și decolări fără echipaj (atingerea suprafeței Lunii și revenirea în orbită lunară) înainte ca NASA să accepte astronauți la bord. Un alt element menționat este lipsa sistemelor de susținere a vieții pe configurațiile actuale: nici Starship, nici varianta Blue Moon Mk1 descrisă în articol nu sunt, în forma curentă, pregătite să transporte echipaj. Unde sunt programele industriale acum SpaceX se apropie de primul zbor al prototipului Starship „Version 3”, care ar fi al 12-lea test al vehiculului, cu motorul Raptor 3 și îmbunătățiri după rezultate mixte în testele din anul precedent, potrivit articolului. Blue Origin, în schimb, are Blue Moon Mk1 încă nelansat, dar cu testare în cameră de vid la NASA Johnson Space Center ; vehiculul se află la Cape Canaveral pentru lucrări finale înaintea unui zbor de test „mai târziu în acest an”. Totuși, există o incertitudine suplimentară: o „anomalie” la racheta New Glenn (care ar urma să lanseze Mk1) și lipsa unei date clare pentru reluarea zborurilor. Mesajul politic: „avem o șansă”, fără garanții La o conferință de presă în Biroul Oval, președintele Donald Trump a spus că o aselenizare cu echipaj în mandatul său (care se încheie în ianuarie 2029) „are o șansă”, evitând însă o promisiune fermă. „Nu ne place să spunem «cu siguranță», pentru că apoi veți spune «am eșuat, am eșuat».” Isaacman a susținut public că NASA are „un plan realizabil” și că agenția va „proteja două oportunități în 2028” pentru a readuce astronauți pe suprafața Lunii, în timp ce Artemis 3 ar urma să zboare în 2027. În esență, amânarea către finalul lui 2027 mută centrul de greutate pe execuția industrială și pe demonstrațiile tehnice rămase: cu cât Artemis 3 se apropie mai mult de 2028, cu atât scade marja de timp pentru certificarea unui lander capabil să ducă oameni pe Lună în același an. [...]
Planurile NASA și SpaceX de a permanentiza prezența umană pe Lună în cel mult 10 ani riscă să fie împinse înaintea datelor și tehnologiilor disponibile , avertizează mai mulți cercetători citați de HotNews . Miza nu este doar una de explorare, ci și una operațională: fără soluții testate pentru praf, radiații și gravitație redusă, o „bază selenară” poate rămâne, în cel mai bun caz, un obiectiv amânat. La 24 martie, administratorul NASA, Jared Isaacman , a prezentat planuri pentru „o prezență umană susținută” pe Lună și amenajarea unei baze permanente, cu posibil start al construcției încă din 2027. Anunțul a venit la circa o lună după ce Elon Musk, CEO SpaceX, a spus că pune pe pauză, temporar, planurile de colonizare a lui Marte pentru a se concentra pe un „oraș selenar care să se autodezvolte” în următorii 10 ani. Obstacole operaționale: praf agresiv și radiații greu de ecranat Unul dintre riscurile majore ține de praful selenar, descris ca fiind electrizat și „ascuțit ca briciul”. Fără vânt și apă lichidă, particulele nu se rotunjesc în timp, rămânând foarte abrazive. Cercetătoarea Caitlin Ahrens (Universitatea din Maryland și Centrul Goddard al NASA), citată de Live Science, spune că simplul mers ridică praf, iar experiența roverelor din era Apollo arată că acesta poate levita și se poate lipi de echipamente. Consecințele sunt concrete pentru funcționarea unei baze: poate bloca orificii de ventilație ale spațiilor de locuit; poate degrada costumele spațiale; poate acoperi panourile solare, ducând la supraîncălzire și deteriorare. În paralel, expunerea la radiații este constantă, în lipsa atmosferei și a scutului magnetic terestru. Dr. Emmanuel Urquieta (medicină aerospațială, Universitatea din Florida Centrală) spune că radiația cosmică este omniprezentă în spațiu și „incredibil de dificil” de contracarat. Riscul de cancer este menționat ca posibil, dar efectele ar deveni cuantificabile abia după șederi mai lungi, ceea ce înseamnă că primele echipaje ar funcționa, inevitabil, și ca „subiecți de testare”, potrivit aceluiași cercetător. Construcția habitatelor: opțiuni pe hârtie, incertitudini în teren Pentru protecție, sunt luate în calcul mai multe variante: cupole metalice sau de sticlă, habitate subterane și locuințe realizate din sol selenar imprimat 3D. Totuși, Ahrens avertizează că planificarea este prematură în lipsa unor răspunsuri tehnice de bază; exemplul dat este cel al habitatelor subterane, considerate potențial cele mai sigure contra radiațiilor, dar pentru care cercetătorii „încă nu au nicio idee” cum ar putea săpa efectiv pe Lună. Gravitația redusă: efecte medicale încă insuficient înțelese Gravitația Lunii, de aproximativ o șesime din cea a Pământului, poate afecta oasele și mușchii, care ar necesita exerciții semnificative pentru a preveni atrofierea. Urquieta notează însă că nu ar fi practic să fie transportate pe Lună echipamente grele, precum benzile de alergare folosite pe Stația Spațială Internațională. Mai mult, redistribuția fluidelor în organism ar putea avea efecte severe: pierderi de sânge pe măsură ce corpul se reechilibrează, umflarea părții din spate a ochilor și tromboză a venei jugulare (cheaguri de sânge potențial fatale). Potrivit lui Urquieta, nu este clar dacă gravitația parțială selenară produce riscuri similare cu gravitația zero, iar răspunsul depinde de șederi mai lungi. Gheața selenară, resursa-cheie, rămâne neconfirmată prin probe O parte din justificarea unei prezențe permanente se leagă de gheața selenară, care ar putea furniza apă, combustibil pentru rachete și metale rare, în funcție de adâncime și compoziție. Problema, subliniată de Ahrens, este că oamenii de știință nu au prelevat încă o mostră din această gheață, iar cunoștințele despre compoziția ei chimică sunt „foarte limitate”. În acest context, Giuseppe Reibaldi, președintele Moon Village Association, avertizează asupra riscului de a construi așteptări economice înainte de confirmarea resurselor: „Trebuie să fim foarte atenți să nu vindem ceva ce nu avem.” Reibaldi spune că ceea ce se va găsi în gheața selenară ar putea face diferența între un scenariu de tip „goană după aur” (așezări care apar ca răspuns la oportunități miniere) și un model apropiat de Antarctica, cu prezență umană limitată, în principal pentru cercetare. Ce urmează: Artemis aduce date, dar calendarul rămâne disputat Cercetătorii indică nevoia de mai multe date, care ar urma să fie obținute prin misiuni precum programul Artemis al NASA , ce vizează readucerea oamenilor pe Lună încă din 2028. În același timp, Ahrens anticipează un calendar mai lent decât cel avansat de Musk și Isaacman, tocmai din cauza necunoscutelor tehnice și medicale care, deocamdată, nu au răspunsuri verificabile în condiții reale. [...]
O companie americană vizează „de-extincția” antilopei albastre , o specie dispărută după ce a fost vânată până la extincție în jurul anului 1800, într-un demers care readuce în prim-plan implicațiile operaționale și etice ale proiectelor private de readucere la viață a unor animale dispărute, potrivit Agerpres . Antilopa albastră este descrisă ca având o blană albastră-argintie și coarne „impresionante” și ar fi trăit pe pășunile din regiunea Cape Town , în sud-vestul Africii de Sud, până la dispariția sa. Informația despre planul companiei americane este prezentată ca parte a unor eforturi de „de-extincție” – termen folosit pentru inițiative care urmăresc readucerea unor specii dispărute – iar materialul Agerpres menționează că relatarea este atribuită Reuters . Ce se știe și ce rămâne neclar Din textul disponibil public reiese doar intenția companiei de a readuce la viață antilopa albastră și contextul istoric al dispariției speciei. Articolul integral este marcat ca „acces restricționat”, astfel că nu sunt disponibile detalii despre: tehnologia sau pașii operaționali propuși pentru „de-extincție”; calendar, buget sau parteneriate; eventuale aprobări sau constrângeri de reglementare; locul și condițiile în care ar urma să fie crescută sau reintrodusă specia. [...]
