Știri
Știri din categoria Apărare
Armata SUA accelerează achiziția muniției XM1225 APEX pentru AH-64 Apache, vizând o creștere de cinci ori a volumelor, într-un efort de a face din elicopter o platformă mai eficientă și mai „ieftină la foc” pentru misiuni anti-dronă, potrivit Twz.
Miza este una operațională: XM1225 APEX este o muniție de 30x113 mm pentru tunul M230 montat sub botul elicopterului, iar Armata SUA o vede ca pe o opțiune mai disponibilă și mai puțin costisitoare decât unele alternative din „arsenalul” anti-dronă al Apache-ului, în condițiile în care rolul de contracarare a dronelor capătă greutate în doctrină și în planificarea de înzestrare.
Nevoia de creștere a producției a fost transmisă către Northrop Grumman, compania care produce muniția, a declarat generalul-maior Clair A. Gill, comandantul U.S. Army Aviation Center of Excellence de la Fort Rucker (Alabama), în marja Army Aviation Warfighting Summit (Nashville), eveniment la care publicația a fost prezentă.
Gill a indicat și un reper de volum, fără a detalia calendarul complet al contractării:
„Avuseserăm în total 600 de cartușe. Au produs deja 1.000 luna aceasta și pot produce încă 1.000 și își vor crește ritmul probabil la de cinci ori.”
Northrop Grumman nu a oferit imediat comentarii despre acest efort, mai notează sursa.
XM1225 APEX este o muniție cu focos de proximitate: detonează când ajunge suficient de aproape de țintă și produce o dispersie de schije. Acest mecanism este relevant împotriva dronelor, care sunt ținte mici și manevriere, unde lovirea directă cu muniție clasică poate fi mai dificilă.
Pe lângă utilizarea anti-dronă, muniția ar putea fi folosită și împotriva unor ținte de la sol (personal, vehicule ușoare, ambarcațiuni mici), oferind efecte de zonă diferite față de muniția explozivă standard a Apache-ului, care detonează la impact.
Un alt avantaj operațional menționat este reducerea riscului asociat tragerilor asupra dronelor cu proiectile care, dacă ratează, pot continua să zboare pe distanțe mari: muniția cu focos de proximitate și auto-distrugere diminuează acest tip de pericol, comparativ cu muniția explozivă sau incendiară standard.
Armata SUA a comunicat anterior că Apache a testat cu tragere reală muniția în decembrie 2025 la Yuma Proving Ground (Arizona). Într-un comunicat din februarie, armata a descris testul drept prima angajare aer-aer a Apache-ului folosind muniție de proximitate de 30 mm împotriva unor ținte de tip sistem aerian fără pilot, la distanțe variate.
Potrivit armatei, cartușul APEX este proiectat să contracareze amenințări moderne, inclusiv drone, personal expus și ambarcațiuni mici, fără a necesita modificări la sistemul de armament M230 sau la sistemul de conducere a focului. Sursa mai notează că tranziția ar necesita puțină instruire suplimentară, deoarece caracteristicile balistice sunt aproape identice cu cele ale muniției M789 (explozivă cu dublu scop) deja aflate în dotare.
În ansamblu, creșterea de cinci ori a achizițiilor este prezentată ca un semnal că Armata SUA intenționează să scaleze rapid o capabilitate anti-dronă „de volum”, bazată pe tunul de bord al Apache-ului, nu doar pe interceptori mai scumpi sau mai rari.
Recomandate
Armata SUA analizează să-și creeze, practic, o capacitate proprie de realimentare în aer prin drone-cisternă , pentru a susține viitorii tiltrotori MV-75A Cheyenne II , într-un context în care nu are în prezent „organic” (în interiorul propriei structuri) aeronave cisternă, potrivit Twz . Ideea pornește de la planul Armatei de a configura cel puțin o parte din flota MV-75A pentru realimentare în zbor prin metoda „probe-and-drogue” (sondă și coș), ceea ce ridică imediat problema: cine furnizează combustibilul în aer. Atât oficiali ai Armatei, cât și Bell – contractorul principal al MV-75A – au indicat ca posibilă direcție drone-cisternă de tipul MQ-25 Stingray , programul fără pilot al Marinei SUA. De ce contează: MV-75A poate depinde de o verigă lipsă În prezent, Armata SUA nu are o capacitate proprie de realimentare aeriană. În mod tradițional, această funcție este acoperită în operațiuni comune de alte categorii de forțe, în special de Forțele Aeriene, care folosesc aeronave precum KC-135 și KC-46, dar și platforme specializate din familia C-130 pentru anumite misiuni. În acest cadru, trecerea la MV-75A – program care ar urma să înlocuiască o parte semnificativă din flota de elicoptere H-60 Black Hawk – pune presiune pe „lanțul” de sprijin: dacă tiltrotorul este proiectat să meargă mai departe și mai repede, realimentarea în aer devine un multiplicator de rază de acțiune, dar numai dacă există suficiente resurse de tip cisternă pentru operațiuni și, la fel de important, pentru instruire. MQ-25 ca model: dronă-cisternă, inclusiv de la baze terestre Maj. Gen. Clair Gill, responsabil în zona de achiziții pentru aviația de manevră a Armatei, a discutat public despre realimentarea în aer a MV-75A la conferința AAAA 2026 Warfighting Summit. El a sugerat că „ideile fără pilot” ale Marinei ar putea fi o direcție de urmat, iar materialul notează că singura dronă-cisternă relevantă aflată în dezvoltare la Marină este MQ-25. Deși MQ-25 este conceput în principal pentru operare de pe portavioane, analiza subliniază că nu există un motiv tehnic evident pentru care nu ar putea opera și de la baze terestre, iar Boeing a prezentat anterior și un concept de derivat mărit, cu utilizare de la sol. Componenta de operațiuni speciale: Night Stalkers vor primi versiuni cu realimentare Un argument operațional important vine din zona forțelor speciale: Regimentul 160 Special Operations Aviation Regiment (SOAR), cunoscut ca „Night Stalkers”, ar urma să primească o configurație dedicată a MV-75 care include realimentare în zbor „din oficiu”. În schimb, elicopterele Black Hawk și Chinook din unitățile convenționale ale Armatei nu au, în general, această capabilitate. În discuțiile citate, Gill a indicat că una dintre dificultățile majore pentru aviatorii de operațiuni speciale nu este doar complexitatea tehnică a realimentării elicopterelor, ci disponibilitatea activelor (aeronavelor cisternă) necesare pentru antrenament – resurse pe care Armata nu le are în mod propriu. „Nu avem aceste active organic în Armată. Așa că trebuie să ne rezolvăm singuri problemele și să ne gândim cum facem propria noastră, să-i spunem, reaprovizionare logistică în aer, pentru un MV-75.” Ce urmează: fără cerință formală, dar presiune pe decizie Potrivit materialului, Armata nu are încă o cerință scrisă („requirement”) pentru o astfel de capacitate proprie de realimentare aeriană, iar decizia finală privind cât de extins va fi integrată realimentarea în zbor în flota MV-75A nu este luată. Totuși, pe măsură ce MV-75A este împins spre roluri cu rază mare de acțiune – inclusiv în scenarii de tip Pacific – nevoia de a asigura realimentarea în aer devine o condiție practică pentru valorificarea promisiunii de „rază, viteză și flexibilitate” a noii platforme. [...]
Războiul din Iran a expus limitele de reacție ale armatei britanice , amplificând presiunea politică asupra premierului Keir Starmer să accelereze investițiile în apărare, după ani de avertismente privind reducerea capacităților militare, potrivit The Jerusalem Post , care preia o analiză Reuters. Un episod invocat de publicație este atacul cu dronă asupra unei baze britanice din Cipru, la începutul conflictului din martie: Regatul Unit a avut nevoie de trei săptămâni pentru a trimite o navă de război în estul Mediteranei, în timp ce Franța, Grecia și Italia au dislocat nave în câteva zile. Întârzierea a alimentat criticile privind disponibilitatea flotei de suprafață. O capacitate mai mică, pe fondul tăierilor bugetare Analiza descrie o forță militară „aproape la jumătate” față de perioada Războiului Rece, iar armata terestră este la cel mai redus nivel din secolul al XIX-lea. Reducerile sunt puse în contextul scăderii cheltuielilor de apărare ca pondere în economie: de la circa 3,8% din PIB la începutul anilor ’90 la 2,3% în 2024. În plan politic, Starmer a susținut miercuri că guvernul său, aflat la putere de aproape doi ani, a inițiat „cea mai mare creștere susținută” a cheltuielilor militare de la Războiul Rece. În paralel, capacitățile diminuate au devenit și subiect de ironii la Washington: președintele SUA, Donald Trump, a catalogat cele două portavioane britanice drept „jucării”, iar secretarul apărării, Pete Hegseth, a ridiculizat „marea și rea Royal Navy”, potrivit materialului. Marina: flotă de suprafață redusă și presiune pe mentenanță Royal Navy are 38.000 de militari, două portavioane și un total de 13 distrugătoare și fregate. În 1991, avea aproximativ 62.000 de oameni, trei portavioane și circa 50 de distrugătoare și fregate. Nava HMS Dragon a ajuns în estul Mediteranei pe 23 martie. Comparativ, în războiul din Golf (1990–1991), marina britanică a trimis în regiune 21 de nave de suprafață și două submarine, plus 11 nave auxiliare (Royal Fleet Auxiliary). Totodată, până în decembrie 2025, Marea Britanie a avut timp de decenii o navă în Orientul Mijlociu, dar prezența s-a încheiat odată cu scoaterea din uz a HMS Lancaster în Bahrain, cu câteva săptămâni înainte de izbucnirea războiului din Iran. Analiza notează și constrângeri operaționale: fregatele îmbătrânite trebuie retrase înainte ca înlocuitoarele să fie disponibile, iar distrugătoarele sunt în lucrări de mentenanță. Un total de 13 fregate noi Type 26 și Type 31 ar urma să intre în serviciu în anii următori. În plus, marina este solicitată și de amenințările rusești mai aproape de casă, inclusiv misiuni recente de urmărire a submarinelor rusești în Atlanticul de Nord. O parte importantă a bugetului apărării merge către componenta nucleară: aproximativ o cincime este alocată submarinelor nucleare, inclusiv descurajării Trident (patru submarine din clasa Vanguard). Acestea ar urma să fie înlocuite cu clasa Dreadnought la începutul anilor 2030. Forțele aeriene și armata terestră: mai puține platforme, efective mai mici Royal Air Force are peste 150 de avioane de vânătoare în serviciu (aproximativ două treimi Eurofighter Typhoon, restul F‑35) și circa 31.000 de angajați permanenți. În 1991, RAF avea aproximativ 700 de avioane de luptă și circa 88.000 de oameni; în războiul din Golf a dislocat 157 de aeronave în regiune, inclusiv peste 80 de avioane de vânătoare. Înainte de războiul din Iran, Marea Britanie a trimis șase F‑35 în Cipru și patru Typhoon (Escadrila 12, unitate comună RAF–Qatar) în Qatar, apoi încă patru Typhoon la începutul lui martie, după începerea loviturilor SUA și Israelului asupra Iranului. Spre deosebire de 1990–1991, Londra nu este implicată direct în conflict, dar Starmer a permis misiuni „defensive” pentru protejarea rezidenților din regiune, inclusiv a cetățenilor britanici. Armata terestră are în prezent 74.000 de militari activi, față de 148.000 în 1991. Numărul tancurilor principale de luptă a scăzut de la circa 1.200 la finalul Războiului Rece la aproximativ 150 operaționale în prezent. De ce contează Dincolo de dezbaterea politică internă, episodul Cipru și comparațiile cu dislocările rapide ale altor state europene indică o problemă de capacitate și disponibilitate: Marea Britanie are platforme moderne pe hârtie (portavioane, F‑35), dar o masă critică mai mică de nave, aeronave și personal, ceea ce poate limita viteza și amploarea intervențiilor în crize regionale. În acest context, promisiunile de creștere a bugetului apărării vor fi judecate nu doar prin nivelul cheltuielilor, ci și prin ritmul în care se transformă în forțe efectiv utilizabile. [...]
Israelul își extinde operațiunile navale ofensive dincolo de granițe , inclusiv printr-un raid amfibiu în Naqoura, Liban , semn al unei schimbări operaționale spre acțiuni mai riscante „în spatele liniilor inamice”, potrivit The Jerusalem Post . Marina israeliană a anunțat joi că, „cu doar două zile în urmă”, forțele speciale Shayetet 13 (echivalentul israelian al US Navy SEALs) au intrat în Naqoura dinspre mare, într-o operațiune descrisă drept prima de acest tip în Liban din anul 2000. Armata leagă această abordare de o doctrină de „apărare înaintată” adoptată după atacul din 7 octombrie, care, pentru forțele terestre, s-a tradus prin crearea de zone tampon în Gaza, Liban și Siria, iar pentru marină prin misiuni mai agresive și cu expunere mai mare. Ce se schimbă în modul de operare al marinei Publicația notează că Marina a oferit și exemple fără a preciza date și locuri: într-un caz, ar fi trimis cinci militari Shayetet 13 într-o misiune la „mii de kilometri” de Israel, fără sprijin și fără un plan imediat de salvare în caz de complicații. Într-o altă misiune, descrisă tot vag, Shayetet 13 ar fi fost trimisă într-o zonă a lumii unde nu mai operase anterior. Cooperare mai strânsă cu Mossad și Shin Bet Marina susține că operațiunile comune cu Mossad au ajuns „la noi niveluri” în ultimii ani, fără a detalia toate acțiunile. Totuși, a indicat că informațiile navale ar fi fost implicate direct în uciderea șefului marinei iraniene, Alireza Tangsiri, și că au facilitat lovituri ale forțelor aeriene asupra unor rachete de croazieră navale iraniene și asupra unor situri legate de submarine și alte amenințări subacvatice. Separat, Marina a dezvăluit că a avut un rol, atât de informații, cât și operațional, în eliminarea a cinci oficiali de legătură ai Forței Quds (Corpul Gardienilor Revoluției Islamice) cu Hezbollah, într-un atac asupra hotelului Ramada din Beirut, pe 8 martie. Implicarea marinei ar fi fost până acum clasificată. Conform relatării, Marina ar fi lansat 14 rachete în acel atac, iar unul dintre cei vizați ar fi fost un responsabil de finanțare descris de IDF drept „actorul-cheie” în transferul a 770 milioane de dolari (aprox. 3,5 miliarde lei) din Iran către Hezbollah în ultimul an. Ținte în Gaza și Liban: rol naval în asasinate punctuale În Gaza, Shin Bet ar fi condus planificarea asasinatelor la nivel înalt împotriva Hamas, majoritatea executate de forțele aeriene, însă Marina afirmă că a fost implicată în unele dintre aceste operațiuni „în moduri noi”, lucrând direct cu Shin Bet. Sunt menționate trei cazuri: 19 noiembrie 2025: asasinarea șefului naval al Hamas, Abdullah Abu Samael, după ce Hamas ar fi încălcat semnificativ armistițiul; 16 martie: asasinarea lui Yunas Mahmoud Hasin Elian, comandant naval Hamas, despre care IDF spune că a avut un rol important în încercările Hamas de a-și reconstitui capacități navale; 31 martie: asasinarea comandantului Hezbollah pentru frontul de sud, Hajj Yusuf Ismail Hashem, într-o operațiune realizată împreună cu alte agenții de informații israeliene. În ansamblu, mesajul operațional este că Marina israeliană își asumă un rol mai activ în lovituri de precizie și misiuni speciale, inclusiv în cooperare cu Mossad și Shin Bet, într-un cadru pe care armata îl prezintă ca răspuns la schimbarea mediului de securitate după 7 octombrie. [...]
SUA avertizează că vor întârzia livrări de armament deja contractate de state europene , pe fondul epuizării stocurilor americane în contextul războiului din Iran , potrivit HotNews , care citează informații transmise de Reuters pe baza a trei surse familiarizate cu discuțiile. Întârzierile ar urma să afecteze mai multe țări europene, inclusiv state din regiunea baltică și din Scandinavia, spun sursele citate. Discuțiile nu sunt publice, iar persoanele au vorbit sub protecția anonimatului. Ce livrări sunt vizate Conform informațiilor, o parte dintre armele care ar putea fi amânate au fost cumpărate prin programul american Foreign Military Sales (FMS) – mecanism prin care guvernele achiziționează echipamente militare din SUA – însă nu au fost încă livrate. Sursele indică faptul că amânarea este „probabilă”, fără a detalia tipurile de armament sau noile termene. De ce contează: presiune pe planificarea operațională și pe contracte Mesajul transmis europenilor sugerează că prioritățile de consum și reîntregire a stocurilor SUA, accelerate de conflictul cu Iranul, pot împinge în spate livrări deja contractate. Pentru statele care își bazează planificarea de apărare pe calendare de livrare ferme, astfel de întârzieri pot complica atât pregătirea operațională, cât și bugetarea și secvențierea altor achiziții. Casa Albă, Pentagonul și Departamentul de Stat nu au răspuns imediat solicitărilor Reuters de a transmite puncte de vedere oficiale, potrivit aceleiași relatări. [...]
Strategia Iranului de a satura apărarea aeriană cu valuri combinate de drone și rachete pune presiune pe sistemele occidentale din regiunea Erbil, arată o prezentare a fragmentelor de armament recuperate de forțele kurde, relatată de Adevărul . Potrivit oficialilor kurzi, Iranul a atacat de peste 400 de ori regiunea Erbil (nordul Irakului) în timpul războiului cu Statele Unite și Israel, folosind un arsenal variat de drone și rachete balistice. Forțele de securitate Asayish au prezentat fragmentele recuperate într-un atelier securizat, unde specialiștii în dezamorsare au identificat inclusiv rachete balistice „Zolfaghar ”. De la sfârșitul lunii februarie, atacurile asupra Kurdistanului au provocat moartea a cel puțin 17 persoane, iar resturile analizate includ drone Shahed cu rază lungă de acțiune, rachete balistice de mari dimensiuni și o generație mai nouă de drone cu reacție, descrise ca fiind mai dificil de interceptat. Ce arme apar în resturile recuperate În material sunt menționate mai multe tipuri de muniții și drone folosite în atacuri, între care: racheta balistică „Zolfaghar” , despre care se precizează că poate transporta un focos de până la 500 de kilograme; dronele Shahed-136 , cu o rază de până la 2.000 de kilometri; un membru al echipei kurde de analiză spune că au fost identificate trei tipuri de drone Shahed, cu diferențe de culoare, dar componente în mare parte similare; drona Hadid-110 , propulsată de un motor cu reacție, despre care se afirmă că poate atinge viteze de peste două ori mai mari decât dronele Shahed și are un design cu unghiuri ascuțite pentru a evita radarele; una dintre drone ar fi lovit o locuință din apropierea orașului Erbil; racheta balistică Kheibar , ale cărei rămășițe includ o secțiune descrisă ca având o lungime de 10 metri; un membru al echipei Asayish afirmă că a fost folosită și asupra unor zone civile, indicând un incident din 19 martie, în zona Mala Omer. De ce contează: „saturarea” apărării aeriene Elementul operațional central este modul de atac: Iranul ar combina dronele cu rachete de croazieră și rachete balistice într-o strategie de saturare (supraîncărcarea apărării aeriene prin număr și diversitate), descrisă ca fiind dificil de contracarat. Colonelul austriac Markus Reisner afirmă că, atunci când aceste atacuri sunt „îmbinate cu recunoaștere satelitară țintită de la Rusia și China”, rezultă „o precizie îngrijorătoare”. În teren, forțele kurde spun că se bazează aproape exclusiv pe sisteme occidentale de apărare antiaeriană, inclusiv Patriot, C-RAM și avioane F-16, însă acestea sunt testate de volumul și varietatea amenințărilor. În presă este menționată și folosirea dronei Raytheon Coyote pentru a distruge mai multe drone aflate în zbor. Capacitatea Iranului, încă semnificativă Deși SUA și Israelul ar fi lovit peste 13.000 de ținte în Iran, inclusiv peste 2.000 de centre de comandă, materialul susține că puterea militară a Teheranului nu a fost neutralizată complet. Conform evaluărilor serviciilor de informații americane citate, aproximativ jumătate dintre lansatoarele de rachete ale Iranului ar fi încă intacte, iar Iranul ar deține în continuare mii de drone kamikaze. Atacurile au vizat inclusiv obiective americane și occidentale: baza militară americană din aeroportul Erbil și consulatul SUA inaugurat în 2025 sunt menționate printre ținte. Totodată, un soldat francez a fost ucis într-un atac cu dronă în luna martie, fiind indicată ca prima pierdere militară a Franței în acest conflict. Implicații mai largi, inclusiv pentru Europa Reisner avertizează că lecțiile depășesc regiunea, susținând că raza de acțiune a rachetelor iraniene se extinde până la periferia Europei și indicând importanța sistemului american de apărare antirachetă din Europa (EPAA) și a inițiativelor naționale de achiziții, precum introducerea de către Germania a sistemului israelian „Arrow”. Contextul operațional rămâne unul cu risc ridicat și la sol: forțele kurde afirmă că au dezamorsat peste 200 de bombe, iar intervențiile sunt descrise ca extrem de riscante din cauza probabilității unor atacuri succesive asupra aceleiași ținte. [...]
Australia ridică ținta de cheltuieli militare la 3% din PIB până în 2033 , ceea ce implică un efort bugetar suplimentar de 53 de miliarde de dolari australieni în următorii 10 ani, potrivit G4Media . Miza economică este dublă: creșterea presiunii pe finanțele publice și redirecționarea de resurse către programe de înzestrare și tehnologie, într-un context regional mai tensionat. În termeni comparați, suplimentarea anunțată este de 38 de miliarde de dolari americani (aprox. 175 miliarde lei) în deceniul următor. Din total, 14 miliarde de dolari australieni urmează să fie alocate în plus în următorii patru ani, conform comunicatului citat în articol. Schimbare de metodologie: aliniere la definiția NATO Pentru a ajunge la noua țintă, Australia a modificat modul de calcul al bugetului apărării, aliniindu-l la definiția NATO, care include și cheltuieli conexe, precum pensiile, notează Bloomberg, citat de G4Media. Ajustarea de metodologie contează pentru comparațiile internaționale și pentru modul în care guvernul își justifică nivelul de efort în raport cu aliații. Chiar și cu această recalibrare, nivelul de 3% rămâne sub ținta de 3,5% din PIB cerută anul trecut de secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, mai arată materialul. Unde se duc banii: accent pe drone și pe postura de descurajare O parte din fonduri va merge către tehnologia dronelor: între 2 și 5 miliarde de dolari australieni vor fi investiți direct în acest segment, potrivit informațiilor din articol. (Sursa nu detaliază calendarul exact al acestor investiții sau programele concrete.) Pe plan strategic, Australia și-a ajustat orientarea militară după venirea la putere a guvernului laburist în 2022, cu un accent mai puternic pe descurajare și apărare în Indo-Pacific , pe fondul rivalității în creștere dintre SUA și China. Contextul invocat de guvern: „cele mai amenințătoare circumstanțe” de după 1945 Ministrul Apărării, Richard Marles , a justificat majorarea prin deteriorarea mediului de securitate și prin erodarea normelor internaționale care limitau folosirea forței. „Australia se confruntă cu cele mai complexe și amenințătoare circumstanțe strategice de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.” „Normele internaționale care odinioară limitau folosirea forței și a coerciției militare continuă să se erodeze”. Marles a indicat și creșterea activității militare chineze în proximitatea Australiei, susținând că desfășurările Armatei Populare de Eliberare „au crescut ca frecvență și capacitate” în ultimii doi ani și că tendința va continua. Din perspectivă economică, anunțul fixează un cadru multianual de cheltuieli care va influența prioritățile bugetare până în 2033, însă articolul nu oferă detalii despre impactul asupra deficitului, sursele de finanțare sau eventuale tăieri/realocări în alte capitole bugetare. [...]
