Știri
Știri

Germania vrea să urce cheltuielile de apărare la 3,5% din PIB până în 2029 , un calendar care ar împinge înainte țintele NATO și ar pune presiune pe restul Europei să-și crească propriile bugete militare, potrivit Digi24 . Cancelarul german Friedrich Merz a spus, miercuri, la Berlin, într-o apariție alături de secretarul general al NATO, Mark Rutte , că Europa trebuie să-și asume o responsabilitate mai mare pentru propria securitate dacă se dorește ca NATO să-și păstreze „caracterul transatlantic”. În același context, Merz a admis că Germania „a investit insuficient” ani la rând și că acum își corectează direcția. Ținta de 3,5% până în 2029, înaintea termenului NATO Planul Berlinului ar plasa Germania cu câțiva ani înaintea termenului de referință din cadrul NATO pentru 2035, când alianța urmărește atingerea nivelului de 3,5% din PIB pentru cheltuielile de apărare de bază, ca parte a noilor obiective de investiții. În arhitectura mai largă a țintei de 5% a NATO, pragul de 3,5% vizează cheltuieli militare directe, iar până la 1,5% ar putea fi acoperit de cheltuieli conexe de apărare și securitate, precum infrastructura și „reziliența” (capacitatea statului și a economiei de a funcționa și sub presiune, inclusiv în crize). Mesajul NATO: SUA rămân „indispensabile” pentru Ucraina Mark Rutte a lăudat planurile Germaniei, dar a punctat că sprijinul Statelor Unite rămâne esențial pentru apărarea Ucrainei, afirmând că, din perspectiva securității Ucrainei, SUA sunt în continuare „indispensabile”. Pentru Europa, mesajul combină două direcții care pot deveni simultan obligații politice: creșterea accelerată a cheltuielilor naționale de apărare și menținerea dependenței de capacitățile americane în dosarul ucrainean, cel puțin pe termen scurt. [...]

Negocierile pentru viitorul Guvern rămân blocate de disputa pe numele premierului , iar această incertitudine prelungește riscul de întârziere a deciziilor executive, într-un moment în care partidele încearcă să contureze o majoritate. Într-o intervenție la Digi24 , ministrul interimar al Investițiilor și Proiectelor Europene și al Muncii, Dragoș Pîslaru , spune că este „legitim” ca PSD să îl propună pe Sorin Grindeanu pentru funcția de prim-ministru, dar critică felul în care social-democrații au gestionat discuțiile pentru formarea Executivului. Pîslaru afirmă că nu înțelege de ce PSD nu a avansat de la început varianta Grindeanu, susținând că, în momentul în care „au dărâmat guvernul”, ar fi trebuit „imediat să-și asume responsabilitatea”. În aceeași logică, el acuză PSD că ar fi încercat anterior să „croșeteze două guverne”, menționând numele Tomac și Veștea, și că ar fi avut „o contribuție însemnată” la eșecul acelor formule. „Recunosc că sunt un pic neclar de ce n-au propus-o de la început, pentru că atunci când au dărâmat guvernul, trebuia imediat să-și asume responsabilitatea pentru acele lucruri”, a declarat Pîslaru. Miza: premierul și condițiile de negociere În paralel, ministrul interimar reafirmă susținerea alianței PNL–USR–UDMR pentru eurodeputatul Siegfried Mureșan ca propunere de premier și spune că această opțiune este „extrem de legitimă”. Pîslaru își argumentează poziția prin experiența de lucru cu Mureșan la nivel european și prin rolul acestuia în negocieri privind bugetul UE 2028–2034, în contextul în care stabilitatea guvernamentală este prezentată ca obiectiv. „Este o propunere care nu poate fi refuzată dacă obiectivul, într-adevăr, este stabilitatea și punerea României pe un traiect în care să beneficiam de avantajele europene”, a mai spus Pîslaru. „Linii roșii” și deficitul de încredere între partide Întrebat dacă liberalii ar putea reveni asupra poziției, în cazul în care candidatura lui Mureșan ar face imposibilă colaborarea cu PSD, Pîslaru evită să avanseze scenarii, dar avertizează că negocierile nu pot porni cu condiții impuse unilateral. El critică ideea ca o parte să acuze „linii roșii” și, în același timp, să înceapă discuția cu o condiție de tipul „nu acceptă nicio formă de guvernare decât cu PSD la guvernare”. În plus, Pîslaru indică o problemă de încredere între partide, despre care spune că este deja „fărâmată”, invocând nerespectarea unui acord politic anterior. [...]