Externe12 apr. 2026
SUA se confruntă cu o criză similară cu cea a Suezului din 1956 - Controlul Strâmtorii Ormuz de către Iran ar putea submina credibilitatea americană pe scena mondială
Închiderea Strâmtorii Ormuz riscă să se transforme într-un șoc economic și financiar pentru SUA, comparabil ca efect sistemic cu criza Suez din 1956 pentru Marea Britanie , într-un scenariu în care costurile energiei urcă, inflația se reaprinde, iar presiunea pe finanțele publice și pe credibilitatea strategică a Washingtonului crește, potrivit unei analize preluate de Digi24 din The Times. Textul pornește de la ideea că războiul declanșat de administrația Trump împotriva Iranului „a devenit foarte repede despre Strâmtoarea Ormuz”, similar felului în care, în anii 1950, conflictul din jurul Egiptului a ajuns să fie dominat de miza Canalului Suez. În paralel, analiza descrie o succesiune de mesaje contradictorii ale președintelui american privind obiectivele și durata conflictului și menționează acceptarea unui armistițiu de două săptămâni, după amenințări anterioare extreme. De ce contează pentru economie: energia, inflația și riscul de recesiune Miza economică este legată de blocarea unei rute maritime strategice. În cazul Suezului, închiderea canalului a avut consecințe directe și cuantificabile: în 1955, prin canal au trecut 62 de milioane de tone metrice de țiței și 5 milioane de tone de produse petroliere, iar 20 de milioane de tone au ajuns în Marea Britanie. Efectul s-a văzut rapid în economie: benzina a fost raționalizată în Regatul Unit între decembrie 1956 și mai 1957. În oglindă, analiza susține că impactul războiului din Iran „a determinat deja o creștere a ratei inflației, în special în ceea ce privește energia” în SUA și avertizează că „o recesiune devine tot mai probabilă” pe măsură ce Strâmtoarea Ormuz rămâne închisă. Publicația notează și riscul politic intern: dacă șocul petrolier se prelungește, ar putea crește costurile electorale pentru republicani la alegerile de la jumătatea mandatului. Lecția Suez: vulnerabilitatea fiscală poate forța retragerea Comparația centrală este că, în 1956, Marea Britanie nu a fost împinsă să cedeze în primul rând de presiunea militară, ci de constrângeri economice și financiare. Analiza trece în revistă contextul: declinul lirei sterline în rezervele internaționale, datoriile mari denominate în dolari și presiunea asupra rezervelor valutare, într-un regim de curs fix (Bretton Woods). În final, Londra a ajuns să depindă de sprijinul FMI, iar administrația Eisenhower ar fi condiționat accesul la sprijin de conformarea cu Rezoluția 997 a Adunării Generale a ONU. În cazul SUA, argumentul este că vulnerabilitatea nu mai vine dintr-un curs fix, ci din poziția fiscală: analiza indică un deficit federal de 5,8% din PIB „în acest an” și estimează că datoria federală deținută de sectorul public va depăși 100% din PIB. În plus, textul afirmă că SUA cheltuiesc acum mai mult pe plățile de dobânzi decât pe apărare, ceea ce ar eroda statutul de mare putere. În acest cadru, o creștere suplimentară a randamentelor la zece ani (menționate ca fiind în urcare în martie) ar putea amplifica presiunea pentru încheierea rapidă a conflictului „de dragul stabilității fiscale” și al rolului global al dolarului. Efecte colaterale: aliați distanțați, Rusia avantajată, China atentă la oportunități Analiza mai susține că, spre deosebire de 1956 când puterile europene erau actori direcți, „de data aceasta, nici măcar nu au fost consultate”, iar lideri britanici și europeni ar fi ezitat să sprijine efortul de război al SUA, alimentând o stare de deziluzie față de alianța atlantică. În plan geopolitic cu implicații economice, textul notează că Rusia are un rol operațional mai activ decât URSS în 1956 și amintește un acord de parteneriat strategic pe 20 de ani semnat de Rusia și Iran în ianuarie 2025 , plus interconectarea rețelelor de eludare a sancțiunilor. În același timp, SUA ar fi „distrase” de la agresiunea Rusiei în Europa de Est, iar prețurile mai mari ale petrolului „ar trebui să ajute bugetul Rusiei”. În privința Chinei, analiza ridică întrebarea dacă Beijingul poate profita de criză, inclusiv prin consolidarea infrastructurii financiare și de plăți, prin utilizarea sporită a „petroyuanului” (decontarea tranzacțiilor cu petrol în yuani) și prin extinderea „punților” monedei digitale a băncii centrale către economiile din Orientul Mijlociu. Totodată, textul apreciază că China nu este într-o poziție la fel de puternică precum SUA în 1956, dar avertizează asupra riscului ca lumea să reevalueze SUA ca putere hegemonică în declin. Ce urmează, în logica analizei Concluzia implicită este că, dacă blocajul Ormuz persistă, presiunea economică (energie, inflație, risc de recesiune) se poate combina cu fragilitatea fiscală și cu tensiunile din alianțe, forțând o recalibrare rapidă a obiectivelor americane — exact tipul de dinamică prin care Suez a expus „călcâiul lui Ahile” al Marii Britanii și i-a accelerat pierderea statutului de putere de prim rang. [...]