Războiul din Iran facilitează dominația Chinei în sectorul energiei curate - Țările caută soluții durabile, dar se tem de dependența de Beijing

Războiul din Iran accelerează tranziția energetică, dar împinge economiile spre o nouă dependență: China , care domină lanțurile globale de aprovizionare pentru tehnologii cu emisii reduse și minerale critice, arată o analiză Politico . Pe fondul scumpirii petrolului și gazelor, tot mai multe guverne își văd „ieșirea” din șocurile combustibililor fosili în electrificare și energie curată — însă viteza tranziției crește automat nevoia de importuri din China. Creșterea prețurilor la energie, alimentată de conflict și de atacurile Washingtonului asupra Iranului, a determinat țări din UE și Marea Britanie până în Coreea de Sud și Filipine să ceară accelerarea electrificării și a infrastructurii pentru energie curată. Mesajul de fond este economic: sursele domestice (regenerabile și nuclear) sunt văzute ca soluție pe termen lung pentru protejarea economiilor de volatilitatea piețelor globale de petrol și gaze, chiar dacă nu reduc imediat facturile. Costul imediat al crizei: presiune pe bugete și consum Politico descrie efecte directe în mai multe regiuni: penurii de combustibil în părți din Asia au dus la măsuri de economisire, inclusiv săptămâni de lucru de patru zile în Filipine și Bangladesh sau limitări la condus. India a plafonat utilizarea gazelor naturale în industrie, iar Cambodgia reduce taxele de import pentru bunuri „verzi”. În Europa, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen , a spus că, „de la începutul conflictului, acum 44 de zile”, factura UE pentru importurile de combustibili fosili a crescut cu peste 22 de miliarde de euro. În acest context, ea a reluat ideea că electrificarea ar însemna mai multă independență pentru Europa. „Capcana” tranziției rapide: dependența de tehnologia și materiile prime din China Problema, subliniază analiza, este că decarbonizarea accelerată vine cu o dependență structurală de China, care controlează o parte covârșitoare din producția de tehnologii curate și din rafinarea mineralelor critice. Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie , China produce aproape 80% din panourile solare la nivel global și o pondere și mai mare din componentele-cheie (celule și plachete). În plus, China rafinează aproximativ 90% din pământurile rare folosite la turbine eoliene și vehicule electrice și procesează majoritatea litiului, cobaltului și altor metale utilizate în baterii. Politico notează și recordul exporturilor chineze de vehicule electrice și hibride: 349.000 de unități în martie, de peste două ori mai mult decât cu un an înainte. Această poziție dominantă alimentează temeri economice și de securitate: de la riscul ca industriile locale să fie subminate de importuri ieftine, până la posibilitatea ca Beijingul să folosească controlul asupra materiilor prime ca pârghie. Publicația amintește că anul trecut China a impus restricții ample la export pentru mai multe pământuri rare, ca răspuns la tarifele SUA, punând în tensiune lanțurile de aprovizionare. Totodată, creșterea utilizării componentelor chineze a generat îngrijorări de securitate cibernetică; SUA ar fi găsit „dispozitive de comunicare neexplicate” în tehnologie solară chineză, potrivit unor relatări citate de Politico. Răspunsul guvernelor: între bariere și „pragmatism” investițional În UE, comisarul pentru industrie Stéphane Séjourné a ridicat explicit dilema politică a tranziției bazate pe importuri, întrebând cum poate fi prezentată decarbonizarea ca oportunitate „dacă bateriile noastre sunt făcute în China”. El a propus o legislație care ar obliga statele membre să aloce mai mulți bani publici pentru tehnologii verzi produse intern și ar limita investițiile străine ale „jucătorilor dominanți”, o inițiativă interpretată pe scară largă ca vizând Beijingul. Politico oferă și alte exemple de „fricțiune”: guvernul britanic a blocat luna trecută o companie chineză să construiască o fabrică de turbine eoliene de 2 miliarde de dolari (aprox. 9,2 miliarde lei) în Scoția, invocând îngrijorări de securitate națională nespecificate; mai multe țări și UE au introdus tarife pentru vehicule electrice chineze și oțel, pentru a preveni inundarea pieței; SUA au un tarif de 100% pe vehiculele electrice din China; UE are deja o cerință ca o parte din cererea de bunuri verzi și minerale să fie acoperită prin producție internă până în 2030, iar noua lege industrială promovată de Séjourné ar introduce un plafon pentru investiții din țări care controlează peste 40% din producția globală în tehnologii curate. În paralel însă, multe guverne caută să își consolideze relațiile cu Beijingul pentru acces la investiții și materii prime. Sunt menționate vizite și demersuri recente ale unor lideri și miniștri din Germania, Spania, precum și din Regatul Unit, Canada, Finlanda și Irlanda. De ce contează pentru economie: „mai scump acasă” poate încetini decarbonizarea Analiza insistă pe un compromis cu impact direct în costuri: producția „Made in Europe” tinde să fie mai scumpă decât alternativele chineze, ceea ce riscă să încetinească tranziția energetică. Simone Tagliapietra, senior fellow la think tank-ul Bruegel, avertizează că o orientare prea puternică spre producția internă poate reduce viteza decarbonizării, tocmai pentru că tehnologiile ieftine sunt necesare pentru implementarea rapidă. Politico dă și exemple de țări care au ales pragmatismul: Pakistan a importat masiv panouri solare ieftine din China pentru a amortiza criza de aprovizionare, iar Spania a atras investiții chineze importante în sectorul energetic. Canada, la rândul ei, a redus tariful de 100% pentru vehiculele electrice chineze și a acceptat un număr limitat de mașini pe piață în schimbul eliminării tarifelor pentru produse agricole de miliarde de dolari; ministrul energiei, Tim Hodgson, a argumentat că măsura a ajutat la accesul la vehicule electrice la prețuri unde „nu exista ofertă”. Ce urmează: securitatea energetică se mută de la petrol la minerale critice Pe termen scurt, conflictul împinge guvernele să accelereze electrificarea pentru a reduce expunerea la șocurile petrolului și gazelor. Pe termen mediu, însă, miza se mută spre securizarea lanțurilor de aprovizionare cu minerale critice și componente, unde China are avantajul major. În UE, direcția pare să fie o combinație de măsuri defensive (tarife, condiții de producție locală, limitarea investițiilor din partea actorilor dominanți) și menținerea unei relații comerciale suficient de funcționale cu Beijingul pentru a nu bloca tranziția. Tensiunea centrală, așa cum o descrie Politico, rămâne una de politică economică: câtă dependență de China acceptă statele pentru a câștiga rapid independență față de combustibilii fosili. [...]