Regimul personalist construit de Vladimir Putin lasă Rusia fără un mecanism clar de succesiune - Foreign Affairs avertizează asupra riscului de lupte interne între elite la plecarea liderului

Rusia riscă o tranziție politică instabilă, fără un mecanism credibil de succesiune , iar această vulnerabilitate poate amplifica incertitudinea internă și externă atunci când Vladimir Putin va părăsi inevitabil Kremlinul, potrivit unei analize prezentate de Digi24 , care citează Foreign Affairs . Putin, în vârstă de 73 de ani, a construit în peste două decenii un regim personalist, cu puterea concentrată în jurul său și al unui cerc restrâns de aliați. Problema centrală, arată analiza, este absența unui plan concret pentru „ziua de după”, ceea ce face probabilă o succesiune negociată în grabă sau o competiție dură între elite, în locul unei tranziții ordonate. De ce contează: arhitectura formală există, dar decizia reală ar rămâne la „selectorat” Constituția Rusiei prevede alegeri de tranziție în termen de trei luni de la vacanța funcției prezidențiale, iar prim-ministrul devine președinte interimar până la scrutin. Totuși, cadrul legal nu stabilește cine se poate poziționa cu șanse reale pentru a câștiga, iar rezultatul ar depinde, cel mai probabil, de înțelegeri între un grup restrâns din interiorul sistemului – un „selectorat”, adică nucleul de persoane care controlează instituții-cheie și pot influența decisiv transferul de putere. Analiza avertizează că miza depășește persoana lui Putin: este pusă sub semnul întrebării capacitatea regimului de a gestiona o tranziție fără fracturi, într-un moment în care o parte importantă a elitei care îl înconjoară este, la rândul ei, îmbătrânită. Blocajul generațional: aliați vârstnici, pretendenți fără „rampă” instituțională Sistemul construit de Putin a menținut stabilitatea prin loialități personale, dar a exclus generațiile următoare de la politica de vârf și de la acumularea de autoritate și competențe de guvernare. În acest context, succesiunea ar putea deveni mai greu de controlat, pentru că ambițiile amânate ale unor actori mai tineri ar putea intra în conflict cu reflexele de conservare ale cercului vechi. În același timp, publicația notează că Putin a evitat constant să desemneze un succesor și să instituționalizeze un proces clar. Partidul „Rusia Unită” nu a fost construit ca mecanism de selecție a unui moștenitor, iar Constituția exclude funcția de vicepreședinte, eliminând o cale formală de „succesor desemnat”. Prim-ministrul, interimar prin Constituție, dar fără bază proprie de putere Deși prim-ministrul ar prelua interimatul, Putin ar fi ales în timp prim-miniștri fără o bază solidă de putere, pentru a nu-i putea eclipsa autoritatea. În acest cadru, actualul premier, Mihail Mișustin , este descris ca neavând o rețea proprie de susținători loiali, ceea ce i-ar îngreuna transformarea interimatului într-o victorie electorală. Singura încercare relevantă de „succesiune controlată” amintită este episodul Dmitri Medvedev: în 2008, Putin l-a susținut pentru președinție și a devenit prim-ministru, dar și-a păstrat influența și a revenit la funcția supremă în 2011, într-o mișcare cunoscută în Rusia drept „rocadă”. Ulterior, Medvedev a fost marginalizat treptat. Cercul restrâns din jurul lui Putin și riscul unei lupte interne Analiza indică faptul că Putin se sprijină pe un grup de aliați septuagenari care controlează pârghii esențiale ale statului, de la securitate la armată. Sunt menționați, între alții: Alexander Bortnikov (FSB), Serghei Narîșkin (informații externe), Alexander Bastrîkin (Comitetul de Investigații), Viktor Zolotov (Garda Națională), Serghei Șoigu (Consiliul de Securitate) și Valeri Gherasimov (Statul Major General). În acest tip de sistem, în care loialitățile și rețelele informale cântăresc mai mult decât regulile, o succesiune disputată poate degenera într-o confruntare între facțiuni, mai ales dacă actorii-cheie nu reușesc să coordoneze rapid o soluție acceptată. Precedentul istoric invocat: succesiunea după Stalin Pentru a ilustra cum funcționează, în practică, o succesiune într-un regim puternic personalizat, analiza face trimitere la perioada de după moartea lui Iosif Stalin (1953), când, deși exista o arhitectură formală, puterea reală s-a tranșat prin competiție între vârfurile sistemului, pe parcursul mai multor ani. Concluzia de fond este că, și în cazul unei plecări a lui Putin, regulile constituționale ar putea oferi doar cadrul, nu și soluția: rezultatul ar depinde de echilibrul dintre instituțiile controlate de elite și de capacitatea acestora de a evita o escaladare a rivalităților interne. [...]