Micii au devenit un „brand” urban în mai puțin de un secol, iar povestea lor arată cum o improvizație din crâșmele Bucureștiului s-a transformat într-un produs de masă, cu rețete standardizate și consum sezonier puternic, mai ales de 1 Mai, potrivit Adevărul.

Preparatul, astăzi asociat reflex cu grătarul și sărbătorile în aer liber, nu este prezentat ca „tradițional” în sens rural: în satele din Muntenia, Oltenia, Moldova sau Ardeal, grătarul cu mici nu era un obicei, iar mititeii sunt descriși mai degrabă ca un simbol al bucătăriei urbane, legat de hanuri și ospătării.

De ce contează: de la influențe otomane la un produs local „scalabil”

Textul plasează micii într-o familie mai largă de preparate balcanice inspirate de bucătăria otomană, în special de kebab și kofte (carne tocată condimentată, gătită la grătar). În Balcani există variante apropiate în Serbia, Bulgaria, Macedonia, Bosnia și Albania; în Bosnia, de exemplu, sunt menționați „ćevapčići”, serviți de regulă cu ceapă și lipie.

În spațiul românesc, mititeii ar fi apărut abia în secolul al XIX-lea, iar originea exactă rămâne disputată în material: import otoman, filieră balcanică sau adaptare locală. Miza, însă, nu este „paternitatea”, ci faptul că produsul a fost rapid adoptat și multiplicat, cu variații regionale de carne și condimente.

„Cârnatul fără maț”: episodul care explică nașterea mititeilor bucureșteni

Un fir narativ central este povestea lui Iordache Ionescu, de pe strada Covaci nr. 3, în Bucureștiul de la finalul secolului al XIX-lea. Crâșma lui era căutată inițial pentru cârnați, dar, rămas fără mațe într-un moment de vârf, ar fi modelat carnea tocată în bucăți mai scurte și ar fi pus-o pe grătar. Clienții ar fi cerut apoi „cârnatul fără maț”, iar denumirea „mititei” ar fi venit tot din partea lor (Iordache i-ar fi numit „patricienii”).

Materialul reproduce și un fragment dintr-un articol al ziarului „Adevărul” din 8 februarie 1903, care descrie popularitatea „renumiților mititei” ai lui Iordache și răspândirea lor.

Rețeta „Carul cu bere”: ce intra în compoziție acum peste 100 de ani

O altă piesă importantă este o rețetă atribuită începutului de secol XX, păstrată la „Carul cu bere” (restaurant deschis în 1879 pe Calea Victoriei nr. 2). Rețeta descrie un proces laborios, cu accent pe consistență și pe „pufoșenie”, obținută inclusiv prin bicarbonat stins cu zeamă de lămâie și prin folosirea unei supe concentrate din oase cu măduvă.

Ingrediente și repere tehnice menționate în rețetă (pentru 1 kg de carne) includ:

• carne de vită de la gât, trecută de două ori prin mașină, fără îndepărtarea grăsimii;
• completare cu seu de vită sau, la nevoie, de oaie (100–150 g/kg) dacă amestecul e prea slab;
• zeamă din oase de vită cu măduvă, redusă (din 500 g oase/kg carne);
• condimente în gramaje: piper, cimbru, ienibahar, coriandru, chimion, anason stelat;
• bicarbonat de sodiu (8 g) și zeamă de lămâie, plus untdelemn;
• usturoi sub formă de mujdei strecurat, adăugat după perioade de maturare la rece.

Rețeta insistă și pe execuția la jar iute și pe o regulă de lucru a grătaragiilor: întoarcerea fiecărui mic de doar trei ori, pentru a păstra suculența.

În același material sunt menționate, ca lecturi conexe, articolele despre kebab și despre cum au devenit micii un simbol național.