Analiză: Amenințarea nucleară a Iranului rămâne sub observație, dar nu reprezintă un pericol iminent

Amenințarea nucleară a Iranului nu a fost „eliminată”, dar nici nu este iminentă , în condițiile în care o parte esențială a riscului se leagă de uraniul îmbogățit la 60% rămas îngropat sub dărâmături și monitorizat îndeaproape, potrivit unei analize din The Jerusalem Post . Miza practică, susține autorul, este că mesajele publice contradictorii au acoperit faptul că războiul a urmărit în principal alte obiective decât dosarul nuclear. În analiza semnată de Yonah Jeremy Bob , ideea centrală este că nici tabăra care vorbește despre „înlăturarea completă” a amenințării, nici cea care descrie un eșec total pe frontul nuclear nu prezintă situația „așa cum este”. Programul nuclear iranian ar fi fost lovit decisiv încă din iunie 2025, iar conflictul început în februarie (anul nu este precizat în textul extras) nu ar fi schimbat fundamental ecuația nucleară. Unghiul operațional: războiul a vizat în primul rând rachetele balistice, nu centrifugele Pentru armata israeliană (IDF), obiectivul principal ar fi fost prevenirea atingerii de către Iran a unui prag de rachete balistice convenționale care ar putea „copleși” apărarea Israelului. Analiza descrie diferența dintre un scenariu gestionabil și unul catastrofal: în războiul descris, ar fi fost lansate peste 500 de rachete în 38 de zile, cu o rată de interceptare de 90%, aproximativ 40 de decese și circa 7.500 de spitalizări; scenariul pe care IDF ar fi vrut să-l evite: 5.000 de rachete în 10 zile, cu mii de morți și zeci de mii de răniți. Motivul invocat: Iran ar fi ajuns să producă 200–300 de rachete noi pe lună, ceea ce ar fi accelerat semnificativ acumularea de capabilități. De ce „dosarul nuclear” a rămas în plan secund, deși există uraniu îmbogățit la 60% Analiza susține că afirmația președintelui american Donald Trump din iunie 2025, potrivit căreia Israelul și SUA ar fi „obliterat” programul nuclear iranian, a fost o exagerare, dar cu un sâmbure de adevăr: programul, „așa cum exista”, nu ar mai fi fost funcțional și ar necesita aproximativ doi ani pentru a fi refăcut la niveluri similare. În plus, autorul afirmă că Iran ar fi făcut „aproape zero” progres calitativ în reconstrucție între iunie 2025 și începutul războiului din februarie. Ca indiciu, textul notează că, spre deosebire de iunie 2025, când loviturile s-au concentrat masiv pe situri nucleare încă din prima zi, în războiul ulterior IDF ar fi menționat prima lovire a unui sit nuclear abia pe 3 martie (a patra zi), urmată de doar câteva referințe în săptămânile următoare. Totuși, persistă un motiv de îngrijorare: peste 400 kg de uraniu îmbogățit la 60% ar fi rămas sub moloz la Isfahan și probabil și la Natanz (posibil și la Fordow). Analiza afirmă că uraniul la 60% ar putea fi „weaponizat” complet în circa o săptămână, iar unii oameni de știință citați generic în text ar considera posibilă realizarea unui dispozitiv nuclear de tip „bombă murdară” chiar și la 60%, fără a ajunge la 90%. De ce nu este considerat un risc „pe termen scurt”, în logica analizei Autorul argumentează că posesia uraniului îmbogățit la 60% nu este un fapt nou (Iranul l-ar avea din 2021) și că, în absența centrifugelor și a altor „factori de grup de armament” necesari finalizării și livrării unei arme nucleare, nu ar fi fost și nu ar fi nici acum o amenințare iminentă. În sprijinul acestei idei, analiza menționează că Iran ar fi recunoscut „jenant” mai târziu în 2025 că majoritatea sau toate cele aproximativ 20.000 de centrifuge ar fi fost avariate sau distruse în iunie 2025. În plus, uraniul îmbogățit ar fi „prins” sub dărâmături, iar CIA și Mossad ar monitoriza atent locurile unde este îngropat, ceea ce ar face dificilă recuperarea lui fără a fi observată. Textul mai notează că Iran ar fi instalat recent mai multe baraje rutiere către zona sitului de la Isfahan, semn că tratează subiectul cu seriozitate. Concluzia analizei: amenințarea „vastă”, cu multiple căi către un arsenal mare, ar fi fost în mare parte distrusă în iunie 2025 și nu ar fi fost reparată semnificativ; ar rămâne o amenințare mult mai mică, probabil chiar mai redusă acum, pentru că materialul este îngropat și supravegheat. În această logică, predarea uraniului ar crește confortul strategic al SUA și Israelului, dar nu ar indica automat un risc nuclear „în viitorul apropiat”. [...]