Cercetători MIT: racheta rusească Burevestnik (Skyfall) ar folosi propulsie nucleară „direct-cycle” - evacuarea ar putea împrăștia izotopi radioactivi pe traseu

Analiza MIT sugerează că racheta rusească Skyfall ar „scuipa” izotopi radioactivi în zbor , ceea ce ridică un risc operațional și de mediu care depășește miza strict militară a proiectului, potrivit unei sinteze publicate de TWZ pe baza unui studiu semnat de doi cercetători de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) . Cei doi autori, Jake Hecla și R. Scott Kemp, susțin că Burevestnik (denumirea NATO: SSC-X-9 Skyfall) este „aproape sigur” propulsată de un sistem nuclear cu „ciclu direct” (direct-cycle), adică aerul din atmosferă trece prin miezul reactorului pentru a fi încălzit și apoi este evacuat pentru a genera tracțiune, probabil printr-un turbojet. Consecința majoră: o parte din materialul radioactiv ar ajunge în gazele de eșapament, lăsând o urmă contaminată de-a lungul traiectoriei. Cum ar funcționa propulsia „cu ciclu direct” și de ce contează În modelul descris în analiză, aerul este comprimat și împins prin mii de canale înguste din jurul combustibilului nuclear, unde este încălzit de fisiune; aerul fierbinte se dilată și iese prin duză, producând împingere. Spre deosebire de reactoarele clasice cu circuit închis (indirect), unde un agent de răcire sigilat transportă căldura fără a elibera materiale radioactive în exterior, „ciclul direct” implică un contact mult mai apropiat între fluxul de aer și zona activă. Hecla avertizează că această arhitectură este „foarte probabil” să ducă la „o cantitate mare de material radioactiv în eșapament”. În text sunt menționați izotopi radioactivi ai argonului, kriptonului și carbonului, care ar putea fi dispersați în urma rachetei. Cu cât zborul este mai lung, cu atât crește cantitatea de reziduuri radioactive eliberate în atmosferă și depuse la sol. Autorii mai indică un al doilea efect: coroziunea miezului reactorului, pe fondul temperaturilor ridicate și al aerului comprimat, ceea ce ar genera suplimentar particule radioactive. Dimensiuni, profil de zbor și implicații operaționale Pe baza imaginilor din surse deschise, cercetătorii estimează că racheta are aproximativ 31 de picioare (circa 9,5 metri) lungime și o anvergură de aproximativ 18 picioare (circa 5,6 metri). Viteza probabilă ar fi în jur de Mach 0,75, iar Hecla o descrie ca fiind „foarte evident un sistem subsonic”. Acest profil o diferențiază de concepte istorice precum Project Pluto (SUA), care viza un ramjet nuclear pentru zbor supersonic. În schimb, pentru Burevestnik, concluzia MIT este că un sistem indirect (cu circuit închis) ar fi improbabil din motive de volum, masă și complexitate, greu de integrat într-o rachetă de aceste dimensiuni. Accidentele invocate și testul de 15 ore Materialul trece în revistă o serie de episoade asociate programului, inclusiv: o sugestie a organizației de mediu Bellona că un vârf de radiații în Arctica (în iarna de după anunțul din 2018) ar fi putut fi legat de un test; un raport de informații american care ar fi descris pierderea în mare a unei rachete cu propulsie nucleară în timpul unui test din 2017 și așteptarea unei misiuni de recuperare; explozia din 2019 de pe o barjă în Marea Albă, în apropiere de Nenoksa, care a ucis cinci specialiști Rosatom și a fost urmată de un vârf de radiații la Severodvinsk; în interpretarea cercetătorilor MIT, incidentul ar fi putut implica o încercare eșuată de recuperare a unui reactor prototip, care ar fi repornit în timpul ridicării de pe fundul mării. În octombrie (anul trecut, în raportarea citată), șeful Statului Major General rus, Valeri Gherasimov, a anunțat un test reușit „mult deasupra Cercului Arctic”, afirmând că zborul de 15 ore „nu este limita maximă”. Hecla și Kemp sunt de acord că testul din octombrie 2025 a fost un succes și, mai mult, că ar marca prima dată când o aeronavă cu propulsie nucleară a zburat susținut. „Aproape nelimitat” ca rază, dar cu utilitate militară discutabilă Avantajul major atribuit Burevestnik este raza foarte mare, care ar permite rute imprevizibile și abordarea țintelor din direcții neobișnuite, complicând avertizarea timpurie și planificarea apărării antirachetă. În același timp, analiza notează că racheta nu pare rapidă și, odată detectată, nu ar fi neapărat greu de interceptat. William Alberque, fost director pentru strategie, tehnologie și controlul armamentelor la International Institute for Strategic Studies (IISS) , a rezumat pentru TWZ o parte din criticile legate de concept: „Scapă radiații, ceea ce o face ușor de urmărit; e lentă și fără caracteristici de invizibilitate, ceea ce o face ușor de doborât; iar interiorul rachetei se degradează în timpul funcționării reactorului, punând sub semnul întrebării raza ei «nelimitată».” Tot Alberque apreciază, în concluziile citate, că sistemul ar putea fi „costisitor și periculos” și ar avea potențialul de a declanșa o cursă mai largă pentru propulsie nucleară. Ce ar putea urmări Rusia, dincolo de această rachetă Hecla și Kemp consideră că motivația ar putea fi mai degrabă demonstrarea unor tehnologii pentru programe viitoare cu valoare militară mai mare, precum drone de supraveghere cu propulsie nucleară sau sisteme nucleare bazate în spațiu. Articolul mai menționează și ipoteza că proiectul ar putea fi, cel puțin parțial, un demers susținut politic la vârf, atras de ideea unei rachete cu rază aproape nelimitată, indiferent de utilitatea practică. În ansamblu, concluzia care se desprinde din analiza prezentată este că „landmark-ul” tehnologic al unui zbor susținut cu propulsie nucleară vine la pachet cu întrebări grele despre siguranță, contaminare și costuri, într-un program a cărui valoare militară rămâne, cel puțin pe baza informațiilor publice, limitată. [...]