NATO și statele europene caută un răspuns coordonat la sabotajele și atacurile hibride atribuite Rusiei - miza: descurajare fără escaladare și „costuri concrete” pentru Moscova

NATO și statele europene caută un răspuns coordonat la intensificarea sabotajelor atribuite Rusiei , pe fondul temerilor că „războiul hibrid” – acțiuni ostile sub pragul unui conflict deschis – poate produce victime și poate forța decizii rapide, cu risc de escaladare, potrivit Digi24 . Miza, dincolo de securitate, este una operațională: cum își protejează Europa infrastructura critică și cum stabilește „consecințe” credibile, fără să reacționeze disproporționat. Analiza citată de Digi24, publicată de The New York Times , descrie o campanie mai amplă de presiune asupra statelor NATO, menită – potrivit oficialilor și analiștilor occidentali – să slăbească sprijinul pentru Ucraina și să alimenteze diviziuni în interiorul alianței. Oficialii europeni nu consideră iminentă o invazie rusă de amploare asupra unui stat NATO, însă se confruntă cu creșterea numărului și a periculozității incidentelor. Ce înseamnă „război hibrid” în practică În plan operațional, Rusia ar folosi mijloace „greu de atribuit”, suficient de serioase încât să conteze, dar calibrate pentru a evita declanșarea unui război de amploare, potrivit lui David Cattler, fost oficial al serviciilor de informații ale NATO, citat în material. Printre incidentele recente atribuite direct Rusiei sau despre care se crede că ar fi fost ordonate de Moscova sunt menționate: atacuri asupra infrastructurii feroviare din Polonia; lansarea unor rachete de semnalizare de către o fregată rusă spre un elicopter danez; acte de sabotaj la fabrici; incursiuni ale dronelor rusești de recunoaștere; presupuse comploturi pentru asasinarea unor directori din companii europene din industria de armament. În multe cazuri, atribuirea responsabilității este dificilă. Totuși, autoritățile de la Berlin au indicat Moscova drept responsabilă pentru un incident în care o dronă încărcată cu explozibili, dar defectă, a fost găsită pe aeroportul Leipzig-Halle, în apropierea unor avioane de transport ucrainene. Strategia de răspuns: de la atribuiri publice la „costuri” pentru Moscova Europa încearcă să-și consolideze descurajarea în fața acestor acțiuni, printr-o strategie în trei pași, prezentată în material: denunțarea publică a atacurilor și atribuirea explicită a responsabilității; creșterea gradului de conștientizare și întărirea protecției infrastructurii și a obiectivelor vulnerabile; impunerea unor consecințe pentru Rusia – prin măsuri vizibile sau operațiuni discrete – însoțite de mesaje clare către Vladimir Putin. Linas Kojala, de la Centrul de Studii Geopolitice și de Securitate din Lituania, susține că fiecare atac ar trebui corelat cu o măsură concretă de răspuns și avertizează că simpla protecție lasă inițiativa în mâinile Rusiei. În aceeași logică, sunt invocate măsuri care să vizeze rețelele ce organizează și facilitează operațiunile: identificarea și punerea sub acuzare a ofițerilor de informații ruși și blocarea recrutării/remunerării intermediarilor locali. Unde intră NATO și care este blocajul european NATO își consolidează deja descurajarea convențională, inclusiv prin exerciții militare mai numeroase și mai ample la frontiera cu Rusia, însă contracararea războiului hibrid este descrisă ca fiind mai puțin avansată și mai puțin vizibilă. În paralel, unele state – Danemarca, Finlanda și Polonia – își pregătesc populația pentru posibilitatea unui conflict armat, prin avertismente și campanii publice. Materialul menționează și obiectivul NATO de alocare a 5% din PIB pentru apărare până în 2034, în care pot fi încadrate astfel de eforturi. O problemă structurală rămâne lipsa unei „voci unice” europene care să transmită rapid și coerent mesaje către Moscova. În acest context, Ivo Daalder, fost ambasador al SUA la NATO, spune că Europa are nevoie de un plan de acțiune stabilit din timp, nu doar de mecanisme de consultare, iar NATO ar fi mai bine poziționată decât UE să elaboreze o listă de răspunsuri colective prestabilite, având deja o structură de comandă. În esență, dilema descrisă este una de management al riscului: Europa trebuie să arate că sabotajele și operațiunile atribuite Rusiei au consecințe, dar fără ca fiecare incident să devină declanșatorul unei escaladări militare pe care nu o poate controla. [...]